Vă amintiți întrebarea din finalul schiței „Inspecțiune” a lui I. L. Caragiale, o interogație sinceră a unui prieten nedumerit de sinuciderea casierului exact atunci când era supus unui control financiar? Om cinstit, nenea Anghelache nu suportase povara unei „inspecțiuni” (care, culmea, îl arată a fi perfect curat!) și își pusese capăt zilelor.
Aici cazul e invers: un om necinstit (dl. Ciolacu) vrea să capete în mod fraudulos un certificat de revoluționar cu rol determinant în Revoluție (se pare că a mai avut unul, conform legii vechi, pe baza căruia a primit gratuit un teren, vândut între timp – https://www.aktual24.ro/prins-cu-minciuna-ciolacu-si-a-luat-ciolanu-a-primit-un-hectar-de-teren-in-baza-certificatului-de-revolutionar-ce-revolutie-a-avut-loc-la-buzau/). Oare de ce? Îl consideră, oare, echivalentul unui doctorat, deci dătător de onorabilitate? Poate! Dar e clar că în acest caz dl. Ciolacu a acționat exact în stilul pesedist pe care îl crezuserăm de modă veche („Pentru că putem!”) despre care ne tot spune că nu-i mai este caracteristic. Deci ne-am lămurit: noul pesedism e precum cel vechi!
Oricum, un lucru e limpede. După ce în ultima vreme dl. Ciolacu avusese un parcurs ascendent, probabil pentru că, după se spune, își ascultă consilierii (unii foarte buni!), iată că acum o face lată! Practic acesta este încă un pas spre o sinucidere politică! Și 2024, anul prezidențialelor, încă nu a început!
Urmări posibile
Sunt convins că Ciolacu va da înapoi, spunând că s-au găsit nereguli la Secretariatul pentru Revoluționari și n-a avut ce face, a fost nevoit să demită șeful! Dar e o scuză stupidă. Cum se face că neregulile au apărut exact la structura care l-a înfruntat, spunând adevărul? Și chiar cu câteva zile înainte de prima înfățișare la un proces intentat chiar de dl. Ciolacu.
Incidentul e mult prea grav! Eu cred că în acest moment dl. Ciolacu și-a diminuat mult șansele de câștig contra lui George Simion într-un al doilea tur. Ca să nu mai vorbim de o eventuală candidatură a lui Mircea Geoană (independent sau susținut de niște partide), caz în care cred că dl. Ciolacu nici măcar nu mai ajunge în turul al doilea. Or, bănuiesc că acest calcul și-l fac și strategii PSD, așa că e posibil ca că dl. Ciolacu să nu mai fie candidatul PSD (poate că locul îi va fi luat chiar de Mircea Geoană!).
Sigur că cei care îi sunt consilieri vor încerca să minimalizeze proporțiile gafei făcute pe 27 decembrie, iar televiziunile cu care s-a împrietenit pe bani mulți nu vor relata deloc despre cele întâmplate sau vor prezenta doar varianta premierului. Dar faptele spun atât de mult despre omul Ciolacu, încât nu va exista loc de întors în campania electorală, unde incidentul va ajunge cu certitudine la marele public. De fapt, poate ajunge chiar mai devreme, pentru că dl. Simion are și el televiziuni arondate!
Să nu uităm că mai sunt multe luni până la alegerile prezidențiale și dl. Ciolacu mai are timp să-și arate adevărata față, pe care am întrezărit-o deja acum, probabil pentru că l-au lăsat nervii sau și-a rătăcit copiuțele scrise de alții! Se pare că nici consilierii cei mai buni nu sunt de folos dacă cel consiliat are momente când face după cum îl taie capul!
Notez aici gândurile mele despre o carte de excepție: jurnalul Anei Blandiana, intitulat ”Mai-mult-ca-trecutul” și acoperind perioada 31 august 1988 – 12 decembrie 1989 (îl voi numi în continuare Jurnalul). A început să-l scrie ca pe un substitut pentru desființarea rubricii ei din „România literară” (mult așteptată de public în fiecare săptămână, inclusiv de mine, recunosc), din cauza interdicției totale de a publica orice (intervenită chiar pe 31 august 1988). Nu s-a gândit niciodată că rândurile acelea vor ajunge să fie citite de altcineva, dar atunci când, după mai mult de 30 de ani, a descoperit caietele care conțineau însemnările ei zilnice de atunci, s-a hotărât să le publice. Și bine a făcut! N-o spun numai eu, ci și vizitatorii Târgul Gaudeamus 2023, recent încheiat pe 26 noiembrie, care i-au acordat Premiul Publicului.
De obicei, publicarea unui jurnal în timpul vieții unui scriitor înseamnă o „periere” severă a celor scrise cu ani în urmă, din grija de a lăsa posterității o imagine cât mai bună a autorului, dar cu pierderea unei părți din adevărul de atunci. Iar o jumătate de adevăr nu mai e adevăr! Doar jurnalele postume (de regulă scrise pentru sertar, nu pentru a fi făcute publice) sunt autentice, pentru că ele au folosit doar la fixarea pe hârtie a unor gânduri și aprecieri de moment, care, eventual, să fie folosite ca instrumente de lucru pentru creații ulterioare.
Cheia Jurnalului este oferită chiar la ultima însemnare, cea din 12 decembrie 1989: „Dar acest caiet nu e făcut pentru a vorbi în el despre scris, ci despre viața care îl împiedică să existe!”
Dornică de a păstra adevărul Jurnalului, Ana Blandiana a avut curajul excepțional de a nu schimba absolut nimic din cele așternute atunci pe hârtie, convinsă fiind că adăugarea unei singure virgule (exagerez, desigur) îi subminează autenticitatea. Și asta se vede, fără îndoială, pentru că de multe ori acolo apar despre anumiți colegi de condei comentarii în care astăzi autoarea nu mai crede (după cum a mărturisit în mai multe interviuri), deoarece au fost infirmate de evoluția ulterioară a acelora. În plus, sunt pasaje pe care probabil că în mod normal nu le-ar fi făcut publice: despre prieteni sau rude apropiate sau chiar despre acțiuni proprii (aș include aici întoarcerea acasă, pe o ploaie teribilă, la Comana, pe 29 iunie, de Sf. Petru, o scenă superbă, de altfel; cei care au citit Jurnalul știu la ce mă refer).
Ce lecție teribilă oferă Ana Blandiana acelor „progresiști” (americani sau europeni) care vor să schimbe, conform unor stupide canoane, texte mai vechi ale unor scriitori, decedați sau nu! Aici avem exact opusul: cu orice risc, nu schimbă nimic din ce a scris cu zeci de ani în urmă!
Textul meu e structurat pornind de la ideea că atunci când scrii despre jurnalul unui scriitor pe care îl cunoști personal, e important ca mai întâi sa te referi la omul care l-a scris, așa cum îl știai dinainte de a-i citi jurnalul, apoi spui ce ai aflat nou după citirea lui. Abia după aceea vine restul…
De obicei un jurnal are un singur personal principal: cel care își așterne gândurile pe hârtie. Ei, bine acesta are două personaje principale, care sunt practic tot timpul împreună: Ana Blandiana și Romulus Rusan, așa că mă voi referi întâi la ce știam despre ei amândoi înainte de a citi Jurnalul.
În continuare voi folosi prescurtările „AB”, respectiv „Romi”, prescurtări care apar și în Jurnal pentru „Cei doi” (de altfel, tot așa erau numiți în lipsă, cu multă afecțiune, la „Alianța Civică”).
Ce știam despre AB și Romi înainte de a citi Jurnalul
Nu-mi amintesc când am citit prima poezie scrisă de AB, dar pot spune cu precizie când am văzut-o prima dată în realitate: era în 1969, la căminul studențesc „303”, când a venit cu un grup de scriitori și atunci ea pur și simplu ne-a fermecat. Fără să vrea, deși era o prezență mai curând discretă, a fost vedeta grupului! Și asta cu toate că Adrian Păunescu făcea tot ce putea (prefigurând teribilul conducător de spectacole de mai târziu) pentru a poza în șeful grupului. AB a spus atunci o poezie superbă despre Cehoslovacia cotropită de ruși în august 1968, dar nu doar implicarea ei politică fermă a fost cea care ne-a câștigat.
Am urmărit apoi tot ce a scris, poezie, evident, dar și rubrica din „România literară”, articolele ei le-am decupat și le-am păstrat ani de zile. M-a uimit cartea ei de nuvele fantastice, intitulată „Proiecte de trecut”, care dezvăluia, surprinzător, o prozatoare de mare talent. Din păcate, nu știu cum s-a făcut că n-am reușit să citesc acel roman publicat în 1992, intitulat în Jurnal „Arta fugii” (pe când lucra la el), devenit în final „Sertarul cu aplauze” (de fapt, știu: am crezut că e o culegere de articole, dintre cele apărute în „România literară”, pe care le aveam deja, iar când am aflat că e de fapt un roman, nu l-am mai putut găsi).
În paralel, pornind de la o cronică cinematografică din „România literară”, am citit tot ce a scris Romi, am în bibliotecă toate volumele lui. Era un fel de a scrie care îmi era foarte apropiat. Iar omul, așa cum îl văzusem la televizor, îmi era teribil de simpatic, fără să știu de ce. Cartea lui cea mai cunoscută, ”America ogarului cenușiu”, am recitit-o cu voce tare și am comentat-o îndelung cu soția mea, într-o vară petrecută în Bavaria, în 2019.
Trebuie să revin la AB pentru a menționa ceva extrem de important. Este un om cu totul uimitor, nu doar o scriitoare (poetă, prozatoare, publicistă) de excepție, ci mult mai mult. A pus bazele și a condus între 1991 și 2002 Alianța Civică. A reînființat și a condus între 1990 și 2004 Centrul PEN din România. Împreună cu Romi, în 1993 a inițiat Memorialul Sighet (devenit formidabilul muzeu de azi), iar în aprilie 1995, Academia Civică, pe care o conduce și azi. Prea mult pentru un singur om? Nu, atunci când e vorba de cineva care, scriitor fiind, are o minte analitică de excepție, constatată de mine, cu uimire, într-o discuție la care am asistat. Auzind explicațiile, nu foarte simple, ale unui specialist în IT, a înțeles imediat esența și a propus un mod de lucru, deși nu avea cunoștințele de bază pentru asta. Intuiție poetică?
În aprilie 1996, am ajuns la Alianța Civică, i-am cunoscut pe amândoi și … am devenit admirator fără rezerve ai lor (dacă nu eram deja). În plus, un admirator care nu a fost niciodată dezamăgit de obiectul admirației sale! Ceea ce este rar, ba chiar unic, dacă mă refer la persoanele publice întâlnite de mine după 1989. Mărturisesc asta pentru ca să fie clar de pe ce poziție scriu în continuare.
Ce am aflat din Jurnal despre AB și Romi
Încep prin a spune că pentru mine a fost o plăcere enormă să citesc Jurnalul, pentru că mi-a permis să fiu pentru câteva luni (mă refer la timpul din Jurnal; eu l-am citit mult mai repede) în intimitatea unor persoane pe care, cum am mai spus, le admir! A ajutat desigur și darul natural de povestitoare al autoarei, un scris direct, fără înflorituri, absolut surprinzător pentru o poetă de mare talent!
Desigur, în centrul Jurnalului stă povestea de dragoste dintre AB și Romi. O relație fără fisuri, deși cei doi apar ca fiind extrem de diferiți, chiar opuși în multe privințe. Dar dragostea învinge!
Din Jurnal se vede că AB e foarte conștientă de vocația ei de scriitor, dar are și momente de îndoială privind ce ar trebui să facă: doar să descrie epoca în care trăiește sau să și încerce să o schimbe? Este dilema fundamentală de-a lungul Jurnalului. Romi pledează pentru prima variantă, AB, pentru cea de-a doua, dar cedează insistențelor lui, pentru că, după cum remarcă într-o frază scrisă pe 7 mai: „M-ar bate Dumnezeu dacă aș fi atât de puternică încât să jertfesc o dragoste sigură (există ceva mai rar?) pentru o vocație plină de nesiguranță, ca orice vocație”.
Probabil asta explică atitudinea scriitoarei AB după 1989 (de fapt, a amândurora): o implicare totală, timp de 10 ani, în activitatea civică și politică (cu rezultate excepționale)! Cei care citesc Jurnalul pot înțelege ce sacrificiu teribil a făcut atunci, renunțând la SCRIS, chemarea ei dintotdeauna, de fapt, scopul ei în viață!
Jurnalul îi arată pe amândoi gata să sară oricând în ajutorul unui prieten (adică exact cum i-am cunoscut și eu începând din 1996). Sunt nenumărate exemple în acest sens: alimente cedate cu generozitate unor prieteni nu foarte apropiați, ba chiar și benzină (devenită mai prețioasă ca aurul, din cauza cozilor de zile întregi pentru obținerea ei), Romi o duce cu mașina pe o doamnă în vârstă (mama unei prietene aflate în străinătate) la un oficiu poștal îndepărtat pentru a ridica un pachet, ceea ce include așteptarea de ore întregi acolo. Și multe altele, între care (pare puțin, dar nu e deloc așa atunci când n-ai bani) vânzarea la jumătate din prețul pieței a unui motor de Trabant. Și încă o dovadă de prietenie: întrucât sunt convinși că telefonul lor de acasă este urmărit, toate telefoanele către amici le dau de pe stradă, de la telefoane publice, indiferent de starea vremii, pentru a nu extinde urmărirea și asupra celor de la celălalt capăt al firului. În plus, toate aceste gesturi sunt considerate ca ceva absolut normal. E clar că nici nu-și pun problema că ar putea face altfel.
Câteva lucruri surprinzătoare despre AB aflate din Jurnal: îi place să gătească (pe 1 iunie, în loc să scrie, se apucă dimineața să facă o tartă cu căpșuni, pe 12 iunie gătește timp de 3 ore…), să lucreze în grădină, la Comana, șofează atunci când este nevoie, este o cititoare de romane polițiste (ale cuplului de cumnați Morogan-Salomie).
Viața de zi cu zi
„Cei doi” locuiesc iarna la București, la etajul unei case vechi, din apropierea Sălii Radio (ambii sunt melomani și merg foarte des la concerte), iar vara, mai mult la Comana (un sat la 40 km de capitală, unde au o căsuță extrem de modestă), dar cu veniri dese la București. În aceste condiții, „Dacia” lor devine absolut necesară, dar din păcate starea mașinii este jalnică și le creează mereu probleme, ceea ce se adaugă la dificultățile obținerii benzinei. Sunt loviți din plin de toate neplăcerile pe care le suporta populația pe atunci: lipsa alimentelor, frigul din locuințe, magazine, săli de spectacol (pe 4 decembrie 1989 notează că aveau 8oC în casă!) și toate celelalte.
Au un cerc destul de strâmt de prieteni cu care se văd: cel mai frecvent, cu „Boerașii” (Daniela și medicul Ștefan Boeraș), în casa cărora, ca la un club, se adună mai mulți intelectuali de marcă (câteva nume dintr-o listă mai lungă: Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, doctorul Setlacek, Valeria Seciu). Apoi sunt vizitele obligatorii (și din ce în ce mai neplăcute) la activistul PCR de rang înalt Gogu Rădulescu (care în Jurnal este numit G.R.), cel care își construise un fel de „curte” personală (practic, cu cei care vin la „Boerași”). Relația complicată și greu de rupt cu G.R. este detaliată cu minuțiozitate, astfel încât acum, după citirea Jurnalului, oricine poate înțelege cât de stupide erau minciunile despre această relație promovate în mass media anilor ʹ90. Un prieten mult mai în vârstă, pe care îl vizitează des este Gellu Naum, mereu bolnav, pe care Romi îl transportă de multe ori cu mașina la sau de la spital.
Sunt teribil de chinuiți de supravegherea zilnică pe care Securitatea o exercită asupra lor la București: o mașină staționează ore întregi în fața casei lor, iar în ea se află mereu aceeași femeie care ajunge să-i obsedeze. În special pe Romi, care nu poate face deloc abstracție de această presiune teribilă! În plus, au o vecină, Cora, despre care nu știu dacă este sau nu pilotată de Securitate. Suspiciunea era cuvântul de ordine pretutindeni în România acelor zile!
„Cei doi” nu sunt deloc preocupați de mâncare, dar trebuie și ei să se hrănească cumva, ceea ce e din ce în ce mai greu. Sunt nenumărate episoadele referitoare la acest subiect. Amintesc aici doar unul singur, dar semnificativ: una dintre încercările lor din toamna lui 1988 de a face rost de cartofi pentru iarnă are loc pe 18 septembrie, când se așază la coadă la GAP Goștinari (sat vecin cu Comana), dar cartofii se termină înainte de apuca ei să cumpere. AB mărturisește că nu voiseră să profite de o relație personală (îl cunoșteau bine pe inginerul șef) în detrimentul celor de la coadă. Își spune că alți poeți (Dinescu, Păunescu) n-ar fi avut niciun fel de scrupule în a se băga prin față.
Sunt preocupați de posibilitatea ca Ceaușescu să decidă dărâmarea casei din București, pentru că nu știu dacă s-a decis continuarea străzii Știrbei prin stânga sau prin dreapta clădirii Radioului. Un prieten, arhitectul Gheorghe Leahu, le spune că încă nu se știe, Ceaușescu nu s-a hotărât, așa că suspansul continuă! Dacă mai era nevoie și de așa ceva!
Ca să închei cu ceva pozitiv descrierea vieții de zi cu zi, m-am bucurat să constat că de multe ori „cei doi” citeau (și apreciau pozitiv) aceleași cărți cu noi: „Calpuzanii” lui Silviu Angelescu sau volumele lui Ioan Groșan.
Cum a fost cu interdicția de publicare
În mod natural, acest subiect este preocuparea de prim ordin a autoarei. Extrag doar câteva dintre momentele care apar în Jurnal. Ele sunt mult mai multe, practic zilnic îi vin tot felul de informații, multe dintre ele false.
La început, se chinuie să afle despre ce e vorba exact. Cunoștea cauza (volumul de versuri pentru copii despre motanul Arpagic), dar nu și amploarea pedepsei. Abia pe 12 septembrie, „cei doi” fiind în vizită la familia Boeraș, AB află de la Zigu Ornea, într-o discuție secretă purtată în baie, cu apa pornită, că interzicerea ei e totală! Scriitorii prieteni vor în primul moment să protesteze, dar … acest protest se tot amână și nu se mai concretizează. În schimb, unii dintre cei din jur încep să-i spună că de fapt nu e nimic grav. Zvonuri aberante sunt lansate (de cine oare?) cum că AB a plecat deja din țară sau că oricum va pleca în curând. Este nevoită să lupte cu toate astea, ceea ce epuizant!
Între timp, „cei doi” nu o duc deloc grozav cu banii, așa că singurul gest concret venit din lumea scriitoricească este extrem de bine venit: Dumitru Chirilă, redactor al revistei „Familia”, de la Oradea, la care AB mai colaborase, îi propune să continue rubrica de „Poșta Redacției”, fără semnătură, dar fiind retribuită ca mai înainte. O probă de curaj pentru domnul Chirilă! Colaborările vor fi trimise nu prin poștă, ci „la tren”, fiind înmânate direct „nașului”, mama scriitoarei urmând să fie la celălalt capăt al firului, în gara Oradea.
În fine, pe 26 noiembrie, are o discuție directă, fără ocolișuri, cu Cristian Popișteanu, redactor la „Lumea” din care află limpede că nu există nici un termen până la care este interzisă. Totul depinde de cum se va comporta ea (de exemplu, dacă ar contacta corespondenți străini de la București, atunci ar fi terminată). Popișteanu o întreabă insistent dacă scrie, sfătuind-o să o facă, invitație reluată apoi de soția lui Popișteanu, după câteva minute, într-o discuție separată.
În Jurnal apar multe gesturi de simpatie din partea cititorilor din țară (un preot din Alba Iulia îi spune că se roagă pentru ea la fiecare slujbă!), iar pe 25 martie, ziua ei de naștere, e o afluență de felicitări. Cel mai tare o impresionează cea de la o doamnă Bârsan, care mărturisește că, împreună cu soțul ei (cercetător la IFA – în mod sigur, este vorba despre Victor Bârsan, publicist și activist civic de prim ordin după 1989, autor al unor articole de substanță în „Contributors”), i-au scris cu luni în urmă o felicitare anonimă în versuri despre Arpagic.
Multe dovezi de sprijin moral primește la Oradea, în septembrie 1989, cu ocazia întâlnirii de 30 de ani de la terminarea liceului. Tot atunci, familia face un parastas de 25 de ani pentru tatăl ei în Biserica Dintre Vii, pe care chiar părintele Coman (tatăl ei), o construise. Un amănunt tulburător: biserica fusese renovată în ultimii ani și acolo descoperă, cu uimire și emoție, o frescă în care apare Sfânta Blandiana, sub chipul unei tinere cu ochii mari și negri! Probabil, isprava unuia dintre pictori, care a modificat un pic numele Sfintei Blandina, ca un omagiu adus tatălui ei, prin fiica devenită celebră.
La începutul lui 1989, agasată de minciunile lansate, AB își pune problema unei scrisori deschise în care să explice situația ei și să solicite o rezolvare. Vrea să o scrie și pentru a contracara zvonurile false care spun că s-a rugat deja de conducerea PCR, chiar de Ceaușescu, să fie iertată (o minciună ordinară). După lungi consultări cu prietenii, o scrie, se pare pe un ton destul de bățos și nu vrea deloc să o modifice, deși mulți dintre cei care o citesc în ciornă o sfătuiesc insistent să adopte un ton mult mai conciliant. O bate la mașină chiar ea în jurul datei de 1 martie 1989, apoi o distribuie cam peste tot: Comitetul Central (CC), Primărie, Uniunea Scriitorilor etc., inclusiv prietenilor sau cunoscuților, din lumea literară sau nu.
Scrisoarea are efect! În dimineața de 15 martie, este abordată telefonic de tovarășa Emilia Sonea, adjunct al şefului Secţiei Propagandă şi Presă a CC al PCR, care o invită la o discuție în aceeași zi. Prilej de a-și aminti în Jurnal o întâlnire din urmă cu 6 ani cu aceeași importantă tovarășă, aflată atunci alături de Suzana Gâdea, Președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste (CCES). Vă las plăcerea de a citi savuroasa descriere a acelui episod. Acum, în 15 martie 1989, discuția este lungă și trebuie și ea neapărat citită pentru că spune multe despre cele două participante la ea. La sfârșitul întrevederii, activista de rang înalt nu promite nimic, dar … există niște urmări, pozitive pentru AB.
Pe 27 martie, este chemată de tovarășul Ileasă, directorul editurii Minerva, unde pe 31 august fusese oprită de la publicare antologia poeziilor AB, care ar fi trebuit să apară în Biblioteca pentru Toți. Volumul este deblocat după o lungă discuție cu Ileasă, urmată de o alta, cu Radu Constantinescu (CCES).
În fine, pe 15 aprilie, Zigu Ornea îi dă primul exemplar. Tirajul enorm (100.000 exemplare) se epuizează rapid! E clar că publicarea volumului încerca să spună că AB nu este deloc persecutată de regim. De fapt, acea antologie cuprindea doar poezii vechi (și așa, avusese discuții intense pentru două dintre ele, devenite în 1989 subversive, deși fuseseră aprobate cu ani în urmă). Iar ceva nou nu poate publica (volumul de versuri inedite „Arhitectura valurilor” este în continuare blocat; va apărea abia în 1990)! Nu i se redă rubrica de la ”România literară”. De fapt, se gândește: ce-ar putea să scrie acolo în mediul apăsător al anului 1989?
Despre lumea scriitorilor
În mod natural, o mare parte din Jurnal se referă la colegii scriitori. AB are o admirație fără rezerve pentru cei care a făcut gesturi de opoziție față de regim. În primul rând, pentru Mircea Dinescu (pe care îl admiră și pentru că este un poet de mare valoare!), pentru Petre Mihai Băcanu și grupul de la „România liberă”, care a încercat să fabrice manifeste, ceva mai puțin pentru Dan Deșliu (pe care îl consideră lipsit de valoare literară și care oricum se compromisese total în perioada Dej). E preocupată de soarta Tiei Șerbănescu (căreia i se confiscase la vamă, la o plecare în străinătate, jurnalul, în care se exprima deschis despre situația din țară; va fi trimisă ca muncitoare la tipografie!).
Este copleșită de gesturile de opoziție făcute din afara lumii literare de Gabriel Andreescu sau Doina Cornea (care vorbește despre AB într-o scrisoare citită pe 26 iunie la „Europa liberă”, iar AB se simte mult mai puțin merituoasă și comentează: „mă simt ca o râmă”).
Are mulți colegi cu care discută deschis despre ce se întâmplă: Nicolae Manolescu, Gabriela Adameșteanu, Zigu Ornea, Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu, Geza Domokos, Augustin Buzura (vechi prieten, de la Cluj, dar în cazul lui are niște semne de întrebare din cauza legăturilor acestuia cu diverși securiști, pe care și le explică prin necesitatea de a-și putea publica romanele, de mare valoare literară).
În fine, apar și nume care se comportă jalnic din punct de vedere politic. Sunt episoade revelatoare despre Dumitru Radu Popescu, șeful Uniunii Scriitorilor, Vasile Băran, Ion Horea sau Liviu Călin.
Scene de „râsuʹ-plânsuʹ”!
Închei spunând că din cele scrise până acum n-aș vrea să se înțeleagă că Jurnalul este o carte sumbră. Chiar deloc! Deși AB are momente de depresie și prin octombrie 1989 recunoaște că nu vede deloc în roz viitorul, extrage în Jurnal unele scene care „ar fi râs, dacă n-ar de plâns”, cum s-ar zice. Dau doar câteva exemple, alese la întâmplare, dar astfel de episoade sunt multe!
12 octombrie 1988: un securist tânăr, care îi urmărea pe „cei doi” în zona din apropierea Institutului de Matematică, îi pierde din vedere. Ei ieșiseră de la Academie și se suiseră în mașina lor, parcată acolo, iar securistul nu-i vede și se învârte disperat, trecând de câteva ori pe lângă mașina lor staționată. În final, „cei doi” îi fac cu mâna și … pleacă. Un episod de film, excelent povestit!
22 octombrie 1988: Mircea Martin îi spune că doi studenți de-ai lui au fost arestați și bătuți pentru că, aflând că au microfoane în camera de la cămin, intrau zicând „Să trăiți, tovarășe colonel!”.
27 octombrie 1988, la Comana: romul Ion, venit să le lucreze ceva în curte, e convins că e tobă de literatură, așa că îl supune pe Romi unui adevărat concurs de tip „Cine știe câștigă” privind autorii unor romane românești. Romi îi răspunde zâmbind la multe întrebări, Ion e înciudat că nu reușește să-l încuie, dar în fine, pronunță numele unui roman polițist, iar cel interogat mărturisește că n-a auzit de autor. Romul jubilează! Romi nici măcar nu încearcă să-i spună că e vorba de un scriitor minor. Un gest frumos, care poate îl va face pe Ion să citească și mai mult!
8 noiembrie 1988: Discuție extrem de semnificativă cu Marin Sorescu, la ziua lui D. Micu. Nu dau aici detalii, doar precizez că merită citită.
2 aprilie 1989, Comana: Află că oameni din sat au fost trimiși urgent la sapă, ca să fie văzuți din elicopterul prezidențial, care s-ar putea să treacă pe acolo. Nu li se dau și sape pentru că … oricum, sapele nu se văd de sus!
7 iulie 1989, Comana: Trecând cu mașina, „cei doi” văd mult grâu rămas nesecerat pe câmp, după ce auziseră la radio că în județul Giurgiu recoltarea e terminată!
21 iulie 1989: discuție cu Iosif Sava în fața casei ei din București, întreruptă brusc atunci când i-o arată pe securista din mașina parcată zilnic acolo. Criticul muzical o ia pur și simplu la fugă, trecând vijelios pe lângă „Lada” lui parcată chiar acolo. Totul în speranța că nu a fost recunoscut de slujbașa temutei instituții, acum de tristă amintire!
2 octombrie 1989, Comana: Scenă teribilă, cu cartofii aduși cu trenul în gară, de unde pleacă, urcând spre sat, camioane încărcate. Iar romii, profitând de încetinirea din pantă, fură din camioane saci plini cu cartofi, unii saci se rup și cartofii se răspândesc. Pe de altă parte, șeful gării Comana și președintele colectivei le aduc „celor doi” câțiva saci cu cartofi (teribil de prețioși pe atunci!), la îndemnul soțiilor și copiilor lor, care îi citesc pe „cei doi” și îi admiră! În zadar „cei doi” încearcă a doua zi hsă-i dea înapoi, nu mai au cui. Totul ca într-un film rusesc, aș zice.
Doar două concluzii
Am spicuit câteva dintre momentele interesante care apar în Jurnal. De fapt, ele sunt mult mai multe, practic, aproape în fiecare zi se întâmpla ceva demn de semnalat, consemnat de AB cu umor, duioșie sau durere. Oricum, Jurnalul trebuie citit! Tot ce am scris aici are doar scopul de a vă îndemna să o faceți! Vă asigur că nu veți regreta!
Cum am spus mai sus, AB este, cu certitudine, un om complex, nu doar scriitor, ci și cetățean (formulă uzată deja prin folosire abuzivă, dar atât de potrivită aici!). Terminând de citit Jurnalul și știind ce a făcut AB după 1989, o întrebare îmi apare din ce în ce mai clar în minte. Cum de nu e propusă Ana Blandiana pentru premiul Nobel pentru Literatură? Ar avea toate datele! O sugestie pentru 2024!
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Stânga din Estul Europei avea trei caracteristici principale: Internaționalismul Proletar, Doctrina Comunistă și Statul Totalitar. În ultimii ani, Stânga din Estul Europei (pe care o voi numi aici Noua Stângă) s-a schimbat fundamental, inversând opțiunile în două dintre cele trei caracteristici menționate: Internaționalismul a fost înlocuit cu Naționalismul, iar Doctrina Comunistă, cu apropierea de Religie. A rămas doar Statul Totalitar (sub forma Statului Gras – voi reveni cu explicații), despre care putem spune că astăzi definește Noua Stângă, oricât ar încerca ea să se ascundă sub alte haine doctrinare.
De subliniat că Naționalismul (îi putem spune Patriotism, dacă doriți) și apropierea de Religie rămân în continuare să facă parte din doctrina de dreapta (Conservatorism, Creștin-Democrație). Deci, distincția între Stânga și Dreapta pe baza acestor două caracteristici nu mai e posibilă. Din păcate, mulți analiști politici sunt păcăliți și consideră azi, de exemplu, că Putin e un om de dreapta, iar la noi, AUR, un partid de dreapta. Nimic mai fals.
În continuare voi încerca să arăt cum a ajuns Noua Stângă să se alinieze unora dintre principiile care sunt caracteristice Dreptei și ce să facem ca să nu cădem în capcană.
Renunțarea la Internaționalismul Proletar
Conceptul de Internaționalism Proletar a fost lansat de Marx și Engels și vrea să spună că proletarii din toate țările trebuie să acționeze în mod unitar (mai știți sloganul, nu?) pentru a înlocui capitalismul cu comunismul. În acest scop, Lenin înființase în 1919, la Moscova, Internaționala a III-a Comunistă (primele două, datând din secolul al XIX-lea, erau niște platforme de discuții socialiste, situate la Londra sau Paris), pentru a exporta revoluția din Rusia în întreaga lume.
Pe măsură ce în țările din Estul Europei comunismul pierdea teren în bătălia economică, dar și ideologică, cu capitalismul, apăruseră semnele unei posibile renunțări la internaționalismul condus de la Moscova. La noi, Gheorghiu-Dej, nemulțumit de rolul pe care România ar fi trebuit să-l joace în CAER, se distanța de stăpânul de la Răsărit. Ceaușescu a continuat în aceeași direcție, mai ales după invadarea Cehoslovaciei, din august 1968, când aversiunea „țarilor sovietici” față de el a devenit evidentă. Abordarea unei poziții fervent naționaliste era pentru Ceaușescu ultima scăpare, prin care spera să obțină sprijinul total al românilor. Dar gafele de tot felul ale „Marelui Cârmaci” au tras mult în jos nivelul de trai din România, ducând la deznodământul cunoscut, din decembrie 1989. Însă transformarea se produsese: Stânga românească devenise naționalistă. În special instituțiile de forță erau (și sunt) teribil de pătrunse de această struțo-cămilă, comunismul naționalist. Așa se explică apariția după 1989 a Partidului România Mare, iar acum, a mișcării numite AUR.
În celelalte țări foste comuniste, nota naționalistă nu a fost la fel de puternică, dar totuși, suficientă pentru a produce în 1989 despărțirea de Moscova. Chiar și destrămarea URSS din 1991 a avut loc tot din cauza unor mișcări naționaliste ale statelor componente.
Deci, în esență, Noua Stângă realizase înlocuirea Internaționalismului cu Naționalismul! Dar modificările nu s-au oprit aici.
Renunțarea la doctrina comunistă și apropierea de Religie
La sfârșitul anilor ʹ90, Noua Stângă era din nou în cumpănă. În primul rând la Moscova, unde țarul Elțîn provocase un haos greu de reparat. A venit atunci un nou țar, Vladimir Putin, care a făcut și al doilea pas: renunțarea la doctrina comunistă și înlocuirea ei cu Religia, prin subordonarea totală a Bisericii Ortodoxe Ruse, devenită instrument de propagandă pentru putinism. Asta se vede cel mai bine din comportarea acestei biserici după invazia Ucrainei, din 2022.
În România, comuniștii din linia a doua, cei care au preluat puterea în 22 decembrie 1989 și l-au omorât pe Ceaușescu, nu au avut cum să devină brusc religioși! Prea erau crescuți în spirit comunist. Sigur, Religia a fost repusă în drepturi, ei participau la slujbe, însă nu erau credincioși. Și asta se vedea. Să ne amintim cât de ocolitor a răspuns Iliescu când a fost întrebat în 1996 dacă crede în Dumnezeu.
Dar urmașii lor au făcut și acest pas. Iliescu e născut în 1930, iar Putin, în 1952. Fiind cu 22 de ani mai mic („Next Generation”), pozează acum în mare credincios, deși, ca ofițer KGB, fusese îndoctrinat în direcția opusă. Sigur, în principiu putem să luăm în calcul o revelație spirituală a lui Putin, dar parcă el nu are acum chiar comportamentul unui creștin practicant! Fără alte comentarii!
În România, ca de obicei, politicienii fac orice pentru voturi. PSD a devenit partidul cel mai apropiat de Biserica Ortodoxă Română (BOR), deși, din fericire, acolo există o conducere care încă reușește să păstreze distanța corectă față de politică. PNL practic nu mai există ca partid de sine stătător, este o anexă a PSD, cu firmă liberală și interior social-democrat, așa că nu avem ce discuta. Din spate vine tare AUR, partid apropiat de ramura anti-occidentală a BOR.
Stânga a transformat Statul Totalitar în Statul Gras
De fapt, esența doctrinei de Stânga este că bogăția unei țări trebuie să fie redistribuită de Stat, astfel încât (spun cei de stânga) să nu existe bogați și săraci. O ideologie seducătoare, dar imposibil de aplicat! Pentru că duce la stagnare economică: cei care (oameni și firme) obțin cele mai bune rezultate economice sunt taxați cel mai aspru! Nu este răsplătită munca, ci lenea! Așa că economia o ia în jos, inevitabil! Cum bine s-a spus: socialismul (Stânga) cheltuiește ce a acumulat capitalismul (Dreapta).
Statul Totalitar, așa cum funcționa el în URSS și în țările comuniste satelite, avea câteva comandamente:
Statul era în toate (o poezie bine cunoscută suna așa: „Partidul e în toate”, dar Partidul, adică PCR, era de fapt Statul; de unde și expresia „conducerea de partid și de stat”). Aceasta însemna, desigur, existența unui aparat de stat mult supradimensionat.
Statul era unicul proprietar al mijloacelor de producție. Primul act important al PCR după preluarea totală a puterii la 30 decembrie 1947 a fost naționalizarea din 11 iunie 1948. Practic, nu mai exista proprietate particulară asupra mijloacelor de producție (excepțiile erau nesemnificative).
Statul acționa în mod discreditar, planificând dezvoltarea economiei și redistribuind bogăția obținută. Totul se decidea la centru, nu în funcție de cerere și ofertă, ca în economia de piață liberă (capitalism), ci conform directivelor unor tovarăși care le știau cel mai bine pe toate! Așa s-a ajuns la crizele din anii ʹ80, care au culminat cu prăbușirea inevitabilă a sistemului socialist est-european.
Cum Statul Totalitar fusese total compromis în 1989, Noua Stângă a avansat o variantă îndulcită, pe care aș numi-o Statul Gras. Caracteristicile sale sunt următoarele:
Aparatul de stat este în continuare supradimensionat (Statul este mult prea gras!), înghițind resurse importante care sunt mult mai necesare pentru dezvoltarea țării. Statul Gras nu mai poate fi „în toate”, vremurile s-au schimbat, dar încearcă să controleze cât mai mult viața cetățenilor dependenți de el (săraci, pensionari, elevi, profesori, studenți, cadre medicale etc.), deveniți din acest motiv votanți potențiali ai Stângii. Se înființează structuri inutile, care consumă aiurea resurse (un exemplu recent: Ministerul Familiei, despre care se spune că a fost înființat special pentru ca Gabriela Firea să devină ministru și care rămas totuși ca minister (inutil) și după demisia/demiterea respectivei, ca să nu fie evident că pentru ea fusese înființat!) și corupția înflorește!
Proprietatea particulară este dominantă, dar Statul și-a păstrat proprietatea unor resurse însemnate, pe care, din păcate, le gestionează prost. Exemplele sunt nenumărate și apar din cauză că angajările în companiile de stat (mai ales conducerea) se fac pe criterii politice, nu de competență. Și corupția înflorește.
Nu mai există planificare centralizată, dar Statul Gras încearcă prin bugetul de stat să dirijeze resursele așa cum îi convine partidului conducător (de exemplu, către zonele din țară cu primari de aceeași culoare) și corupția înflorește. Iată, acum, bugetul pe 2024 e construit împotriva întreprinzătorilor particulari (care de regulă nu votează PSD), cei care vor plăti taxe mai mari, tocmai pentru a putea fi susținute „pomenile” PSD. Pe de altă parte, reorganizarea instituțiilor publice (adică măsura despre care PSD spune că va aduce cele mai mari economii bugetare) a fost amânată până pe 30 iunie 2024 (probabil că atunci va apărea o nouă amânare).
Cum bine se spune: Dreapta îți dă o undiță și te învață să pescuiești, în timp ce Stânga îți dă peștele. Așa n-ai cum să pescuiești și ești mereu dependent de furnizorul de pește, adică Statul Gras.
Soluția promovată de Dreapta este ca toate categoriile defavorizate să fie susținute de organizații neguvernamentale sau de Biserici (adică de structuri independente de votul populației), cărora să li se acorde facilități corespunzătoare. Că aceasta este calea corectă a devenit clar, de exemplu, atunci când recent asociația „Dăruiește Viață” (înființată de admirabilele Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu) a terminat construcția unui spital, în timp ce promisiunile din 2016 ale PSD de a înființa 8 spitale regionale au rămas și acum doar promisiuni!
De ce e important să afli adevărata orientare politică a unui partid
Astăzi, calea cea mai sigură de a afla dacă un partid este de Stânga sau de Dreapta (indiferent cum se declară el) este să vezi dacă își dorește un Stat Gras (cel al Stângii), care consumă resurse enorme și intervine în mod arbitrar în orice problemă sau un Stat Suplu (caracteristic Dreptei), care doar asigură cadrul pentru o dezvoltare naturală a societății.
În această ordine de idei, eu cred că nu există extremism de dreapta! Toate partidele extremiste își propun să folosească forța statului pentru ca să întrerupă o evoluție normală a societății. Deci ele au nevoie de un Stas Gras! Asta înseamnă că, indiferent de culoarea politică declarată, de stânga sau de dreapta, ele fac parte de fapt din Noua Stângă. Pentru că adevărata dreaptă nu vrea schimbări bruște (cum sunt cele impuse de doctrinele extremiste), ci o evoluție naturală a societății și un stat care doar să creeze cadrul pentru așa ceva. Doctrina Conservatoare ar fi cea care ar defini cel mai bine Dreapta, dar denumirea a devenit inoperantă în România, din cauza unui partid cu acest nume, care dorea de fapt conservarea privilegiilor foștilor comuniști.
Astăzi, în România, spectrul partinic este înclinat puternic spre Stânga (prin PSD/PNL și AUR), dar cum Stânga nu are suficienți votanți, partide precum PNL și AUR sunt considerate ca fiind de dreapta prin etichete puse în mod intenționat greșit. Se speră ca astfel unii dintre votanții de dreapta să se lase păcăliți și să pună ștampila pe astfel de partide, care sunt de fapt de Stânga!
În Parlament, o opoziție corectă, de dreapta, este făcută doar de două partide: Forța Democrată (unde s-au strâns liberalii adevărați, care nu aveau cum să rămână în anexa penelistă a PSD) și USR (care din punct de vedere economic este clar, de dreapta, dar, din păcate, se apropie de Stânga europeană în ceea ce privește concepțiile de tip „woke”, eu le-am spus „treziriste”). Celor două partide li se alătură PMP, din păcate, din afara Parlamentului actual, dar având parlamentari europeni. De altfel, cele trei partide au constituit recent Alianța Dreptei Unite (ADU), o construcție politică ce își propune să ADUne la alegerile din 2024 opțiunile celor care vor o dezvoltare normală a țării (nu un Stat îngrășat excesiv) si sunt cu adevărat pro-occidentali și anti-putiniști.
E important să știi adevărata orientare politică a unui partid pentru a putea să prevezi coalițiile ciudate care apar în anumite momente, cum a fost cea aflată acum la putere, dintre PSD și PNL, în care votanții PNL au fost înșelați printr-o scamatorie de bâlci. Înainte de alegerile din 2020, părea imposibil ca PNL să se alieze cu ”Peee-Seee-Deee”, mai ales că președintele României (așa zis) liberal, reales în 2019, promisese că așa ceva nu s-ar putea întâmpla niciodată în mandatul său. A fost posibil pentru că acel președinte al țării a acționat exclusiv în interes propriu și l-a îndepărtat de la conducerea PNL pe Ludovic Orban, cel care nu s-ar fi aliat niciodată cu adversarul politic! Se pare că în a doua linie a PNL se găseau suficienți oameni care erau de stânga (să nu uităm, una dintre rădăcinile PNL-ului actual este PD-ul social-democrat, fost frate cu PSD în interiorul FSN). Și uite-așa, noul PNL a devenit anexa așa zis liberală a PSD! Un fel de FSN refăcut!
Am vorbit deja despre AUR, care este considerat de analiștii politici ca fiind de dreapta. Nimic mai fals, pentru că AUR ar vrea să creeze un stat nu puternic, ci foarte puternic! Altceva nu știu să facă. Da, este un partid care pune accent pe Naționalism și Religie, dar acestea nu mai sunt caracteristici exclusive ale unui partid de dreapta, pentru că au fost deja preluate de Noua Stângă. PSD îndeplinește și el cu prisosință aceleași două direcții de acțiune. Dar măcar PSD este un partid care își asumă limpede orientarea de stânga!
Ce vreau să spun este că după alegerile din 2024 e foarte posibil ca AUR să fie asociat la o guvernare condusă de PSD. Cu miniștri (adică precum un partener cu drepturi depline) sau fără, oricum cu sprijin pe care AUR să-l aducă în Parlament pentru PSD, contra unor posturi din linia a doua sau a treia a guvernării. Sprijin pe care AUR i-l acordă PSD chiar și acum, în momentele importante!
Concluzii
Noua Stângă a renunțat la două caracteristici ale sale, Internaționalismul proletar și Doctrina Comunistă (aliniindu-se chiar la opusul lor!), însă la cea de-a treia, Statul Totalitar nu are cum să renunțe. Așa că o adaptează la noile vremuri, transformând-o în Statul Gras.
Pornind de la această observație, am încercat să demonstrez în cele de mai sus următoarea idee: orice partid politic care vrea un Stat Gras face parte din Noua Stângă. De aici rezultă o a doua idee: orice partid extremist, indiferent dacă se declară sau este catalogat ca fiind de stânga sau de dreapta, face de fapt parte din Noua Stângă! Și asta pentru că un partid extremist își propune ca, odată ajuns la putere, să folosească forța statului pentru a modifica o evoluție normală a societății, deci el are nevoie de un Stat Gras, trăsătură distinctivă a Noii Stângi.
Noua Stângă din România are astăzi două fețe: una care se declară de stânga și pro-occidentală (PSD) și cealaltă, care vrea să fie de dreapta și (mai pe față, mai pe ascuns) anti-occidentală (AUR). Fiecare alege ce vrea, după gust.
Să fie clar! AUR nu este un partid anti-sistem, cum vor ei înșiși să se prezinte, ci o reîncarnare a PRM, adică sperietoarea perfectă pentru a face PSD frecventabil și pe candidatul său ca fiind preferabil într-un al doilea tur al prezidențialelor, precum în 2000. Nimic nou sub soare! Strategii Stângii cred că ce a mers o dată va merge și a doua oară! Așa să fie? De proverbul cu ulciorul au auzit? Eu sper ca românii sunt mult prea inteligenți pentru a repeta anul viitor greșelile făcute cu 24 de ani în urmă!
Știu că ideile originale promovate de mine în acest text pot părea bizare, dar eu sper că demonstrația de mai sus v-a convins de justețea lor. Dacă nu, sunt gata să le discut cu oricine, dar exclusiv pe bază de argumente logice, așa cum am procedat și eu, nu recitând idei mestecate de alții!
Marius Bazu Weblog 