Iată de ce Președintele României nu este obligat să semneze revocarea

iunie 4, 2018

Pentru că mi s-a spus că precedenta mea explicație (”Ministrul justiției are două cântare diferite”) este prea ”tehnică”, cu prea multe legi citate, dau mai jos o explicație simplificată.

Președintele României nu trebuie să dea curs deciziei CCR din 30 mai 2018, care este neconstituțională. Pentru că unul dintre judecătorii constituționali și-a depășit durata mandatului, limitată precis de Constituție la 9 ani, fără posibilitate de prelungire. Acum trebuie să urmeze procedura necesară pentru desemnarea unui alt judecător constituțional în locul celui care și-a epuizat mandatul. Abia după aceea se poate lua în discuție solicitarea Ministrului Justiției de a constata existența unui conflict constituțional între Guvern și Președinție.

Omniprezentul domn Tudorel Toader are o altă soluție la această situație: cât timp legea de organizare a CCR nu a fost modificată de Parlament și promulgată de Președintele României, ea este în vigoare (deși recunoaște chiar Domnia sa că nu e constituțională). Așa că respectivul judecător constituțional este în deplină legalitate

Sa zicem că acceptam argumentul dlui TT. Dar atunci cade întreaga argumentație prin care Domnia sa consideră că Președintele TREBUIE să semneze revocarea emisă de ministrul justiției. Pentru că se bazează pe un articol din Constituție care stipulează că ”procurorii se află sub autoritatea ministrului justiției”, care nu apare în legea in vigoare, ce prevede că ”Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere (inclusiv șeful DNA! Nota MB) se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției … cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii...”. Sigur, legea e neconstituțională, dar este în vigoare și nu a fost încă modificată de Parlament și semnată de Președinte! Exact ca în cazul celeilalte legi, cea a CCR. Iar dacă se aplică legea, Președintele este cel care decide revocarea, la propunerea ministrului justiției, care poate fi respinsă!

Deci chiar luând în considerare argumentația dlui TT, Președintele nu poate fi obligat să semneze revocarea PROPUSĂ de dl. TT.

Reclame

Ministrul Justiției are două cântare diferite!

iunie 3, 2018

Ministrul Justiției, dl. Tudorel Toader (TT), s-a pronunțat recent în două cazuri legate de domeniul său de activitate. Din păcate, folosind cântare diferite în fiecare caz. Iată cele două cazuri, prezentate în ordine cronologică inversă.

Dl. Bogdan Mateescu, judecător care face parte din CSM, a observat că decizia CCR din 30 mai prin care Președintelui i se trasează sarcina de a semna revocarea Procurorului-șef al DNA, așa cum a propus Onor Ministrul Justiției, ar putea sa fie atinsă de nulitate, întrucât CCR a încălcat Constituția prin păstrarea în funcție a unui membru al său (dl. Petre Lăzăroiu), unul dintre semnatarii acestei decizii, deși depășise termenul limită de 9 ani, prevăzut în Constituție!

Deși nu (mai) este membru al CCR, dl. TT răspunde în locul celor în defect (de altfel chiar domnia sa, pe când era membru al CCR, a avut un mandat de … 10 ani). Ne spune senin că da, legea de funcționare a CCR (Legea nr.47/1992) este, într-adevăr, neconstituțională (conform chiar recentei decizii CCR nr. 136 din 20 martie 2018) pentru că permite mandate mai mari de 9 ani, dar … este încă în vigoare, pentru că nu a apucat să fie schimbată de Parament, promulgată de președinte etc. Așa că decizia recentă, care îl interesează mult de tot pe dl. TT, este legală. Deci, în acest caz, legea neconstituțională, dar nemodificată, bate Constituția.

Al doilea caz este chiar mult discutata propunere de revocare făcută de dl. TT. Toată argumentația dlui TT prin care îl consideră pe Președinte drept umil semnatar al celor decise de Ministrul Justiției se bazează exclusiv pe un articol din Constituție, art. 132, care spune că  procurorii „îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiţiei„. Totuși, legea în vigoare (Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor) acordă Președintelui rolul central în revocarea procurorilor-șefi, cf. Art. 54, alin. (4): ”Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere (inclusiv șeful DNA! Nota MB) se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției … cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii...”. Cum această lege nu este deocamdată schimbată pentru a fi pusă în acord cu art. 132 al Constituției (deși nu e clar dacă ”autoritatea” înseamnă în acest caz ceea ce a înțeles dl. TT, dar asta este altă discuție) ea este în vigoare, iar conform acestei legi dl. TT nu-i poate impune Președintelui ce să facă în acest caz! Totuși, în mod ciudat, o face!

Deci, dl. TT trebuie să se decidă între cele două:

  1. Ori legea în vigoare, chiar neconstituțională, bate Constituția până la modificarea legii respective, caz în care decizia din 30 mai 2018 a CCR a fost dată în condiții corecte (chiar dacă unul dintre membrii CCR a încălcat Constituția), dar atunci și legea nr 303/2004 bate, până la modificarea ei de către Parlament, articolul 132 din Constituție! Deci, pe baza ei, Președintele poate să NU semneze revocarea.
  2. Ori Constituția este deasupra oricărei legi în vigoare, caz în care dl. TT avea justificarea de a cere Președintelui să semneze ca un notar, dar decizia CCR din 30 mai 2018 nu e valabilă, pentru că unul dintre membrii CCR este într-o situație neconstituțională! Deci Președintele nu are DE CE să semneze revocarea.

Cum se vede, în ambele situații, Președintele are motive temeinice de a nu semna ACUM revocarea.

Eu cred că, în două cazuri identice, nu se poate judeca ca și cum ai avea două cântare diferite. E vorba de o problemă de principiu! Scurt și cuprinzător: o lege neconstituțională, dar încă nemodificată de Parlament pentru a deveni constituțională, poate prevala în fața textului Constituției? Da sau nu! În cele de mai sus, dl. TT spune în primul caz DA, iar în al doilea, NU!

”Aiasta nu se poate”!

Rețeta politicii de succes în România

mai 29, 2018

Se ia una bucată dobitoc (bărbat sau femeie), trecut prin școală precum gâsca prin apă, care se introduce într-un partid aflat la putere.

I se dă un post bun, din care fură el cât poate, dar dă și o parte însemnată partidului, desigur.

Atunci când ai lui/ai ei pleacă de la putere, după un timp, este agățat(ă) de DNA. Imediat își angajează avocați scumpi, care lungesc procesul cât pot de mult. Eventual, atunci când se apropie sentința, un judecător se pensionează pe neașteptate și procesul se reia de la capăt.

Între timp, partidul ajunge din nou la putere, iar el devine parlamentar (în unele cazuri, era și înainte). Atunci, se aliază cu alți colegi/colege (din același partid și din alte partide), amenințați cu toții de pedeapsa binemeritată pentru ce au făcut, și modifică legile astfel încât fapta să nu mai fie incriminată și/sau unele probe să nu mai fie acceptate.

Dacă nu e sigur(ă) de sentință, pleacă în străinătate, unde dă interviuri ample presei corupte de la noi. Dar aceasta pare să fie o fază deja depășită, pentru că în ultimul timp sentința e sigură: achitare. Indiferent de faptă și prejudiciu!

Odată achitat, respectivul (respectiva) face scandal în aceeași presă coruptă și amenință cu procese împotriva procurorilor, a căror solicitare ”incorectă” a fost, iată, respinsă de judecători. E drept, între timp legislația a fost schimbată, chiar de el (ea), dar cine stă să se mai uite la așa ceva!

În final, se servește electoratului la viitoarele alegeri, spălat și curat!

Cum a apărut primul volum CAS

februarie 25, 2018

Primul volum al Conferinţei Anuale de Semiconductoare (CAS) a fost tipărit în 1983, în niște condiții speciale. În ianuarie 1983, la propunerea managerului CAS din anul precedent, Marian Bădilă, mi s-a încredinţat mie conducerea executivă a conferinţei (titlul era de « Manager al conferinţei »). Foarte pătruns de noua calitate, i-am promis d-lui Dr. Constantin Bulucea (« Preşedintele conferinţei » şi, pe atunci, Director ştiinţific al institutului) că voi face tot posibilul să scot un volum cu forma scurtă a comunicărilor, care să fie înmânat participanţilor în ziua începerii manifestării. Ce mai, ca la marile conferinţe din străinătate, despre care mai mult citiserăm decât participaserăm noi la ele.

Ştiam că editarea unui volum al conferinţei era cea mai mare dorinţă a d-lui Bulucea (Bulu, cum îi spuneam noi). În treacăt fie spus, era reconfortant să ai în plin comunism un şef care avea drept idoli profesori americani. Bulu a fost desigur foarte încântat, opinând că va fi foarte greu! Am elaborat împreună un grafic strict care să asigure reuşita acestei îndrăzneţe idei. Era greu de realizat culegerea tipografică fără erori a unor lucrări ştiinţifice cu multe formule, tabele etc. Singura soluţie era tipărirea ofset, de tip fotografic, fără culegere. Participanţii urmau să-şi scrie lucrările (maximum patru pagini A4, pentru ca întotdeauna o lucrare nouă să înceapă pe pagina din dreapta) pe nişte formulare speciale, cu un caroiaj albastru care indica zonele în care se poate scrie şi cu ce caractere. De ce? Pentru că numai culoarea albastră era cea care nu mai apărea, în sistemul ofset, pe volumul tipărit. Să nu uităm: suntem în 1983, nu se pomenea de calculatoare personale pe atunci.

Acceptarea lucrărilor se făcea în două etape. Mai întâi, până la 30 aprilie, se trimiteau nişte foarte scurte rezumate (cel mult o pagină), pe baza cărora se făcea o primă selecţie de către un comitet format din specialişti în domeniu, profesori universitari, doctori în ştiinţe etc. Cei care treceau de această etapă (cam 60% din lucrările primite), trimiteau forma lungă a rezumatului, de patru pagini, pe formularele speciale pe care noi le furnizam. Din nou se făcea o selecţie, pe baza noii forme trimise până la 30 iunie. Erau respinse cam 10-15% din lucrări. Cele alese intrau imediat în tipografie (nu mai târziu de 30 august, ca să mai fie timp pentru tipărire). Volumul era gata în primele zile din octombrie şi era înmânat participanţilor în prima zi a conferinţei, în miercurea din a doua săptămână a lui octombrie.

Dau toate aceste amănunte pentru a înţelege ce muncă necesita editarea volumului, cât de serioasă era selecţia, câţi oameni contribuiau la această lucrare şi veţi vedea cum era să se năruie totul … din motive politice. Pentru că apariţia primului volum a fost umbrită de nori foarte negri. Dar să nu anticipăm!

Eram, deci, în 1983. Noi, echipa conferinţei, asiguraserăm desfăşurarea întregului grafic stabilit. Formularele albastre fuseseră tipărite, fuseseră trimise „chemări” (traducerea cât mai directă a englezeştilor „call for papers„, imposibil de folosit ca atare în acea perioadă) pentru trimiterea de comunicări, fuseseră recepţionate şi selectate lucrările în două „trepte”. Tot ce era scris de echipa conferinţei era redactat, de mine şi de colegii mei, la maşina de scris IBM (cu capete de schimb, pentru diferitele tipuri de litere). Nu mai spun că toate corecturile se făceau cu vopsea albă, apoi se scria deasupra. Pentru cei care organizează azi manifestări de orice fel cu ajutorul calculatorului, toate acestea pot părea un coşmar. În mare măsură aşa şi era.

În fine, la 1 august aveam toate comunicările selectate, formularele primite şi ordonate pe secţiuni şi volumul redactat (un cuvânt înainte al lui Bulu, apoi prezentarea echipei de conducere, cuprinsul, indexul de autori cu indicarea paginii la care apărea fiecare lucrare). O muncă grea, făcută de o echipă numeroasă. Cum să-l tipărim? Bulu a aflat traseul oficial care trebuia urmat. Aprobări de la sectorul PCR, apoi de la Comitetul Municipal PCR, repartizarea la o tipografie. Părea simplu!

De fapt, de sector am trecut relativ repede. Cam pe 10 august aveam aprobarea (o adresă scrisă). La Municipiu, Bulu a fost de părere că e mai bine să merg eu. Am luat volumul sub braţ şi m-am prezentat la actuala Primărie Generală, de lângă Cişmigiu. Am intrat în biroul unui tovarăş Pop (dacă-mi aduc bine aminte), cu care Bulu vorbise la telefon („E cel mai „scuturat” de pe-acolo!”, îmi precizase Bulu, care nu se prea ferea de mine) şi care promisese că ne va ajuta.

Tovarăşul Pop m-a primit foarte amical (avea o figură cu totul atipică pentru un activist) şi mi-a spus „hai la omu’!”. Nu ştiam cine era „omu’„, dar n-am mai apucat să-l întreb, nici el nu mi-a spus. Am navigat îndelung prin coridoare lungi şi întunecoase. Pe dinăuntru, clădirea părea mult mai mare decât pe dinafară. În fine, am intrat în biroul unei secretare, în care am aşteptat amândoi câteva minute. Am fost invitaţi înăuntru. Acolo, la un birou, stătea un tip cu o figură deloc simpatică şi cu părul roşu. A ascultat plictisit cele câteva cuvinte spuse de tovarăşul Pop, care în final a precizat: „Dânsul e cu cartea” (nici nu mă întrebase cum mă cheamă, de fapt). Tipul cu părul roşu a lătrat scurt: „Să vedem!” şi a întins mâna după volum. Era un dosar plic care cuprindea rodul muncii noastre de câteva luni. L-a deschis şi … i-au căzut ochii pe prima foaie: „Cuvântul preşedintelui conferinţei„. S-a înroşit şi mai tare (ceea ce iniţial părea imposibil) şi a început pur şi simplu să zbiere ca un apucat: „Ce preşedinte, care preşedinte ?! În România există un singur preşedinte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!! Şi unde e citatul din « tovarăşul »? Ce-i asta ? Aţi înnebunit ?” Cu un gest furios a aruncat foia respectivă. În clipa următoare, am început să alerg prin cameră, încercând să prind înainte de atinge podeaua foaia buclucaşă, transformată într-un adevărat avion de hartie, cu traiectorii imprevizibile. Nu ştiu de ce încercam să o prind cât mai repede, pentru că mai simplu era să o las mai întâi să ajungă jos, pe podea. Poate încercam să diminuez gravitatea incidentului, prin aducerea cât mai rapidă a foii cu probleme în interiorul dosarului. Dar partida era deja pierdută.

Tovarăşul Pop a înţeles că în condiţiile date orice insistenţă era inutilă. Ne-am retras amândoi şi ne-am întors în biroul lui. Pe drum mi-a aruncat peste umăr „nasol, trebuia să mă uit măcar pe prima pagină„. La uşa biroului, am vrut să-i mulţumesc pentru ajutor şi să mă retrag, dar omul m-a invitat înăuntru, spunându-mi printre dinţi, atunci cînd eram în prag „lasă, că găsim noi alte căi!„. M-a poftit să iau loc, s-a aşezat, destul de nonconformist pentru acea epocă, direct pe birou şi a început să gândească cu voce tare: „Cum naiba îl cheamă pe băiatul ăla de la Tehnică?„. Era clar că nu pe mine mă întreba. Nici nu ştiam la care „tehnică” se referă. Deodată i-a venit: „A,

Ganea! Te duci la el şi spui că vii din partea mea. E la Editura Tehnică, la Casa Scânteii, uşa din dreapta„. I-am mulţumit, am înşfăcat dosarul şi am plecat direct spre noua ţintă.

Ajuns la Casa Scânteii (acum se numeşte Casa Presei), apărea o nouă problemă, de care nici nu eram conştient. Am ajuns la uşa „din dreapta” şi portarul m-a luat imediat la întrebări: „Cine sunteţi şi unde mergeţi?„. Fără nici o ezitare i-am spus: „Vin de la Comitetul Municipal de partid şi vreau să ajung la Editura Tehnică„. Instantaneu, portarul a luat poziţia de drepţi şi m-a condus până la lift, debordând de indicaţii privind ce să fac odată ajuns la etajul al şaptelea. Ameţit, încercam să-mi revin în lift, când brusc am înţeles. Eu îi spusesem cinstit de unde vin, iar el crezuse că sunt chiar de acolo: de la Municipiu! Eram îmbrăcat într-un sacou albastru, purtam cravată şi, întâmplător, eram deja „tuns de toamnă„. Probabil că cu părul lung pe care îl aveam cu două zile în urmă n-aş fi provocat acea confuzie. În fine, fără să vreau mă dădusem drept ceea ce nu eram.

Urmarea a fost simplă: aflând că sunt trimis de tovarăşul Pop, tovarăşul Ganea a fost foarte amabil, mi-a spus să las volumul acolo, urma să fie inclus peste noapte în planul editorial şi să apară până la sfârşitul lui septembrie. Mi-a spus să-l contactez peste câteva zile, ca să-mi spună la ce tipografie era repartizat. Aşa a şi fost, volumul a apărut la timp, fără nici o modificare: cu prima pagină care cuprindea „Cuvântul preşedintelui conferinţei” şi .. fără nici un citat din „tovarăşul„. Aşa erau traseele aprobărilor în comunism: sinuoase şi multiple.

PSD-România 2-0!

ianuarie 17, 2018

Din multitudinea de evenimente ale ultimelor 2-3 zile, mi-am propus sa decupez doar două, semnificative pentru modul în care PSD (vai, să nu uităm de ALDE, ca să nu fie doar tusea, ci și junghiul!) își bate joc de votul a milioane de români. Aceste două evenimente sunt veritabile goluri înscrise de un partid împotriva unei țări!

Primul gol: marți, 16 ianuarie, dimineața. Premierul Japoniei (a treia economie din lume!) începe o vizită, în premieră, în România. În premieră, dar fără premier român, pentru că dl. Tudose a fost demis cu o zi înainte!  Drept care premierul japonez este redirecționat spre Muzeul Satului… Fără comentarii! Totuși, e vorba despre o vizită de mare importanță, fixată cu multe săptămâni în urmă. Chiar nu se putea amâna tăierea capului dlui Tudose pentru joi sau vineri? Ce se putea întâmpla în 3 zile? Oare îi era frică șefului suprem că în cele 3 zile se schimbă majoritatea din CEx și dl. Tudose rămâne premier și favorita Carmen Dan pleacă?  Deci e mai important ce dorește dl. Dragnea decât ce e bine pentru România? Se pare că da! Noroc că președintele Iohannis salvează situația, având, se spune, niște convorbiri bune cu premierul japonez, concretizate prin ideea de a lansa un parteneriat strategic între România și Japonia! O știre care poate contrabalansa în presa mondială gafa uriașă a PSD.

Al doilea gol: tot marți, 16 ianuarie, după amiaza. Aflăm că dna Viorica Dăncilă va fi propunerea PSD pentru funcția de premier. Știam cu toții că e europarlamentară de Teleorman și președintă a organizației de femei. Dar doar atât! Drept care, în mod justificat, dl. Dragnea este întrebat de presă ce o recomandă pe dna Dăncilă pentru această funcție extrem de importantă. Președintele PSD ocolește răspunsul, vorbind despre calitățile moral-volitive ale candidatei. Presa insistă: ”Dar care sunt proiectele pe care le-a propus dna Dăncilă în Parlamentul European?” Dl. Dragnea zâmbește și găsește răspunsul salvator: ”Vă va spune chiar dna Dăncilă. Nu vreau să le spun eu și apoi dna Dăncilă să spună că vi le-a spus dl. Președinte”. Dar ce să vezi?! Este întrebată chiar dna Dăncilă care sunt proiectele lansate de Domnia sa, iar răspunsul ei este aiuritor: ”Despre acest subiect v-a vorbit dl. Președinte!” Ce să mai comentezi? Dacă mai adăugăm un scurt interviu luat la Bruxelles europarlamentarei Dăncilă, în care Domnia sa spune cu seninătate că Pakistan și Iran sunt state membre ale UE (înregistrarea circulă pe Internet), avem date suficiente privind capacitățile doamnei în chestiune de a conduce un guvern al unei țări UE. Sau poate că reporterița belgiană era plătită de statul paralel pentru a devoala punctul slab al dnei europarlamentar: nu știe care sunt statele UE. Jenant!

Intram în anul Centenarului sub proaste auspicii! Partidul la putere nu e interesat decât de salvarea propriului șef și e clar că va acționa ca atare! Pentru că dna Dăncilă are o mare calitate (pe care dl. Dragnea a precizat-o apăsat în fața CEx): susține modificarea legilor justiției, adică salvarea de la închisoare a corupților!

Oare cât va fi scorul PSD-România la sfârșitul acestui an? Poate face cineva presupuneri?

Să votăm cu capul, nu cu inima!

decembrie 22, 2017

Succesul zdrobitor al PSD la alegerile din decembrie 2016 s-a produs din cauza absenței unui mare număr de alegători. Este un adevăr acceptat de toți, nu e nevoie să mai dau cifre. Urmarea logică a acelui succes este controlul aproape total pe care PSD îl exercită în prezent asupra României. Parlamentul a început deja să creeze un stat-PSD, cel puțin până la viitoarele alegeri, dacă nu și pe termen mai lung! Printre altele, cum pesediștii nu pot propune pentru 2019 un candidat viabil la președinție, au trecut la reducerea pas-cu-pas a atribuțiilor președintelui.

Revin la fraza inițială. Ce a favorizat această situație? Sigur, au contat și promisiunile mincinoase făcute în campania electorală, cum azi se vede foarte limpede. Dar aici pe mine mă interesează o altă cauză a acestei situații. Cei care, deși puteau, nu s-au dus la vot. La prima vedere, ei răspund corect: nu aveam cu cine să votăm! Dar eu cred că inclusiv în situația în care ”nu ții” cu niciunul dintre partidele actuale, tot ești dator să votezi! O faci pentru ca cei care vor câștiga să nu aibă întreaga putere și, ca urmare, să nu poată să facă tot ce le trăsnește prin minte (ca acum)! Degeaba le cerem astăzi celor din PNL, USR sau chiar PMP să facă o opoziție cât mai dură la avalanșa pesedistă. Ei sunt puțini în Parlament, așa că opoziția lor e ineficientă. De ce? Pentru că noi, alegătorii, prin vot sau prin absență, am construit structura Parlamentul actual! Cum bine spune un fost coleg de liceu (Gheorghe Neguţ, „Oameni fără niciun Dumnezeu”): „Mă întreb aproape cu disperare de unde au apărut aceste hiene parlamentare? Cred că din somnul raţiunii electoratului în 11 decembrie 2016”.

Știu, sunt mulți ”puriști” care vor spune, absolut justificat: ”Eu votez cum îmi dictează conștiința! Nimeni nu îmi poate impune să votez cu PNL unde sunt X și Y, pe care îi știu de ani de zile, de când erau în PDL și pe care îi detest cu argumente concrete!” Foarte corect! Dar asta înseamnă să votăm numai cu inima, și anume prin absența de la vot! Dacă facem așa, ne respectăm forul interior, ne simțim cumva împăcați cu sinele nostru, dar … nu mai putem să cerem o opoziție semnificativă la tot ceea ce face cel puternic! Nici să ne agităm atunci când PSD acționează după bunul plac! Corect ar fi să tăcem din gură până la viitoarele alegeri când, poate, ne vom fi învățat lecția și vom vota, chiar dacă nu ne place nicio tabără!

Alegerile sunt pentru ca țara să meargă corect. Nu sunt pentru ca eu, alegătorul, să mă simt împăcat că nu am votat pentru că n-am avut cu cine! Ci pentru ca viața politică de la mine din țară să fie una cât mai normală. Pentru ca Puterea să nu fie dată, toată, în mâna unuia singur! Nu e normal să fie așa! Trebuie ca Opoziția să aibă la dispoziție mecanisme cu care să poată trage de mânecă o Putere care o ia razna! Orice individ șef de partid își pierde busola atunci când are TOATĂ puterea în mână. Îți trebuie mult bun simț natural, multă cultură, multă inteligență pentru a rămâne cu capul pe umeri într-o asemenea situație. E greu de găsit un astfel de om! Astăzi, eu nu-l văd printre cei aflaţi la putere!

N-aș vrea cu nici un chip să-i acuz de intenții rele pe cei care în decembrie 2016 n-au votat. Poate că nu au luat în considerare cele spuse acum de mine. Poate că se vor gândi la ele data viitoare. Poate vor înțelege că absența lor de atunci i-a ajutat pe cei care au câștigat. Poate în 2020 vor vota, chiar dacă o vor face ”à contrecoeur!” Medicamentul e uneori amar, dar necesar!

Alegerile din 11 decembrie au fost fraudate!

decembrie 23, 2016

Nu, nu s-a furat la urne, nici la adunarea voturilor pe județe sau la centralizarea pe țară. Frauda constă în faptul că PSD nu a vrut sa-și anunțe înainte de ziua alegerilor candidatul la funcția de premier. Și nu a făcut-o pentru că era convins că ar fi pierdut voturi dacă l-ar fi anunțat. Dl. Dragnea știa pe cine va propune ca prim-ministru, pentru că a declarat după alegeri că avea cunoștință de legea care îi interzicea accesul la această funcție. Deci avea pregătit de mult numele persoanei propuse abia acum.

De ce este aceasta o fraudă? Pentru că se încadrează perfect în definiția termenului:  ”înșelăciune, act de rea-credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia”. Poți să minți spunând un neadevăr, dar poți să minți și prin omisiune. E la fel de grav!

Întrebarea care se pune este următoarea: oare PSD ar fi câștigat sau ar fi pierdut voturi dacă ne spunea în campania electorală că o vor propune premier pe doamna Shhaideh? Eu zic că ar fi pierdut, și nu puține! Sunt curios cine ar putea să susțină că ar fi câștigat voturi!

În fond, alegerile acestea pentru așa ceva au fost: ca să stabilească cine va forma Guvernul, pe baza unei majorități în Parlament. Oare electoratul actual al PSD (acei peste 45% din cei prezentați la urne) este de acord cu această numire? Dacă da, nimic de zis, totul e OK! Dacă nu, înseamnă că a fost o fraudă! Li s-a dat de-nțeles că dl. Dragnea va fi premier, deși acest lucru nu era posibil. În schimb, acum este propusă o persoană practic necunoscută.

În lumina celor întâmplate, probabil că ar trebui ca pentru viitor să se adauge în legea electorală obligativitatea de a menționa premierul pe care fiecare formațiune politică îl propune atunci când solicită votul popular. Ar fi cel mai corect! Sau măcar să se precizeze în lege că propunerea de prim-ministru trebuie să fie o persoană care a câștigat un loc de deputat sau senator prin alegerile respective. Deci are o oarecare legitimitate prin vot popular.

Pentru situația de acum, puterea de a respinge această propunere o are exclusiv Președintele! Eu zic că așa ar trebui să procedeze. Sigur, există amenințarea abia voalată a PSD+ALDE cu suspendarea Președintelui. Aș vrea să văd și eu câtă lume ar vota suspendarea pentru vina de a nu o fi numit pe dna Shhaideh ca prim-ministru. Ceva îmi spune că mult mai puțini decât electoratul PSD (care reprezintă cam 18% din totalul votanților). Iar rezultatul unui asemenea referendum ar însemna să aflăm cât din populație mai susține actuala coaliție, după nominalizarea-supriză! Aș zice că PSD nu-și dorește să afle asta!

Cineva, acolo sus, ne iubește!

decembrie 14, 2016

Prin anii ‘70, Romulus Rusan era pentru mine un nume de cronicar de film. Cum eram mare amator de cinema, citeam cu nesaț tot ce scria, cu bucuria de a fi găsit pe cineva care să gândească și să scrie aproape cum aș fi făcut eu. Începând cu ”America ogarului cenușiu”, am descoperit un prozator aproape de sufletul meu. Am citit ”Roua și bruma”, apoi ”Cauze provizorii” ș.a. Știam că este căsătorit cu Ana Blandiana, poeta generației noastre! Ei doi erau printre puținele noastre speranțe că vom putea supraviețui intelectual în comunism.

Și a venit decembrie 1989, iar cei doi au fost pentru un timp scurt în atenția opiniei publice, până la preluarea totală a puterii de către cei care fuseseră destinați să o facă.

Mai apoi, apariția Alianței Civice, esențială pentru democratizarea României, cum s-a dovedit, a însemnat propulsarea din nou în prim plan a Anei Blandiana, secondată de Romulus Rusan. Iar construirea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de al Sighet reprezintă rodul muncii lor neobosite alături de mulți oameni de mare valoare.

Atunci când am devenit membru al conducerii Alianței Civice, am constatat că Romulus Rusan este un personaj esențial pentru organizație. Nu numai pentru că era cel care redacta toate comunicatele către presă ale Alianței, ci și pentru că acționa ca un senzor extrem de sensibil şi corect faţă de cei cu care organizația venea în contact. Am văzut puţini oameni care să perceapă cu atâta sensibilitate cu cine au de face de fapt, dincolo de aparenţele care adesea înşeală. În plus, la apariția Academiei Civice, Romulus Rusan a devenit editor al majorității cărţilor (şi nu sunt puţine) pe care le-a publicat fundaţia. Era și director științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului.

Dincolo de toate cele de mai sus, trebuie să adaug că Romulus Rusan era un om ca nimeni altul: blând, dar ferm, extrem de politicos și de atent să nu deranjeze pe cineva, dar în același timp stăruitor și atent la cele mai mici detalii (și mă refer nu doar la cele tipografice) !

Pentru mine (și sunt convins că nu numai pentru mine !) Romulus Rusan constituia împreuna cu Ana Blandiana un monolit și un important punct de sprijin în ceea ce gândeam și făceam!

La înmormântare, mulți dintre cei care au vorbit l-au comparat pe Romulus Rusan cu un înger. Era de fapt ceea ce simțeau toți cei de față! Poate contribuia la asta și dumnezeiasca interpretare a cvartetului vocal, care de undeva, de sus, oferea cântările slujbei…

Oricum, eu am convingerea că, de-acum încolo, vom avea un nou punct de sprijin, undeva sus, acolo unde chiar contează ! Cineva, acolo sus, ne iubește !

Despre victoria zdrobitoare a PSD

decembrie 12, 2016

Se spune că poporul nu greșește niciodată în alegerile lui. Legea numerelor mari consideră că atunci când un experiment se repetă de foarte multe ori, rezultatul mediu obținut se apropie de valoarea așteptată. Cum un vot poate fi considerat un experiment, milioane de voturi se vor apropia de rezultatul așteptat. Care era rezultatul așteptat? Evident, cel indicat de datele de intrare. În cazul alegerilor, poporul prelucrează datele pe care le primește: ce spune presa, ce simte că e bine pentru el, în cine are (sau nu) încredere.

Succesul PSD în alegeri era previzibil. Nu se știa cât de mare va fi diferența față de al doilea clasat, PNL. Alegerile locale dăduseră, în primăvară, o diferență la nivel național de cca 6%. Cum de a crescut această diferență până la peste 25%? Și, mai important, cum de a ajuns PSD la 45%?

Sigur, au contat elementele pe care le știam: partizanatul împotriva PNL al televiziunilor de știri cu cea mai mare audiență (A3, România TV, B1), slăbiciunea conducerii PNL (partid care încă n-a mistuit înghițirea pe nemestecate a PDL; în plus cei doi șefi succesivi de campanie, domnii Blaga și Falcă, au ieșit din joc unul după celălalt, e drept, din motive diferite), apariția USR (care a ”mâncat” aproape 9% din electoratul PNL). Astea toate explică o scădere a PNL, de la 32% la localele din primăvară, la 20% acum. Dar cum de a crescut PSD? Eu propun o explicație care, oarecum surprinzător, se referă la trei subiecte legate de relațiile externe.

Un prim subiect ar fi reacția palidă, inițial chiar de încurajare, manifestată de conducerea UE la valul migrator de o amploare nemaiîntâlnită. Cel de-al doilea este presiunea evidentă dinspre UE pentru acceptarea unor practici complet străine unui popor ortodox. Pozițiile partidelor românești referitoare la acest subiect au fost developate prin propunerea de referendum pentru modificarea definiției din constituție privind familia.

La ambele subiecte de mai sus, PNL, un partid care face parte din familia popularilor europeni, deci are niște obligații limpezi, a ”scăldat-o”, cum se zice. La fel a procedat și Președintele Iohannis, care, în mod evident, nu avea altă soluție din înălțimea funcției sale.

Pe de altă parte, PSD s-a situat pe o poziție fermă, fără echivoc: contra primirii migratorilor în Europa și pentru familia tradițională! Era ceea ce aștepta poporul. Iată că este cineva care nu aprobă slugarnic și fără discernământ tot ce vine de la Bruxelles!

În plus, în ultima lună de campanie, după ce a văzut rezultatul alegerilor din SUA, PSD și-a recalibrat mesajul anti-guvern (bine ”împachetat” de televiziunile prietene, pentru că, deși PSD avea un om al lui ca vice-ministru, despre asta nu s-a suflat un cuvințel!). A schimbat termenul generic cu care erau numiți membrii guvernului: în loc de ”tehnocrați”, s-a trecut la mult mai percutantul ”sorosiști”! Cu trimitere directă la cel care sprijinise și campania perdantă a lui Hilary Clinton, George Soros, care întrunea și două caracteristici mult blamate de naționaliști: evreu și ungur. Mesajul era clar: dacă Soros, care este sprijinitorul lui Cioloș, a pierdut cursa din SUA, înseamnă că noul președinte american va fi mai apropiat de cei care sunt contra lui Soros, nu-i așa? Acest al treilea argument extern a fost, poate, cel mai puternic!

Pe de altă parte, tot ce nu putea spune PSD (care, totuși, e membru al partidului socialiștilor europeni), a spus PRU, partid creat de sub ”mantia” PSD (precum România Mare, în 1990), special pentru a face treburile murdare. Iar legătura vizibilă dintre PSD și PRU era Victor Ponta, cel care părea că este în ambele partide. Făcând cu ochiul, ca să înțeleagă oricine că ”ăștia, de la PRU, sunt tot ai noștri!”

Și aș mai adăuga ceva. Liviu Dragnea a avut înțelepciunea să fie mult mai puțin arogant decât iluștrii lui predecesori, Adrian Năstase și Victor Ponta. A avut mereu un ton ponderat, netezind asperitățile (sigur, cu excepțiile cerute de campanie, dar nota generală a fost de sobrietate). Nu știu dacă această atitudine i-a adus voturi în plus, dar n-ar fi exclus!

În final, un norișor care ar putea umbri bucuria câștigătorului acestor alegeri. Dincolo de posibilitatea de a fi propus de PSD și ALDE ca prim-ministru (în ciuda unei legi care, foarte clar, nu-i dă dreptul la această funcție), despre care vom vedea dacă se va transforma în realitate, Liviu Dragnea are însă un proces pe rol, pe care mă întreb cum ar putea să-l câștige, pentru că acolo, după cum am citit în presă, lucrurile sunt foarte clare în defavoarea sa. Salvarea i-ar putea veni doar de la o amânare sine die a procesului, căci achitat nu văd cum ar putea fi. Această amânare n-ar fi ceva neobișnuit. În fond, se știe, la un asemenea succes, totul e permis!

Crin a avut dreptate!

iunie 8, 2016

Văd că nimeni nu compară rezultatele la localele din 5 iunie cu precedentul rând de alegeri, europarlamentarele din mai 2014. Și totuși, doar așa se poate vedea în mod real care este dinamica partidelor. Pentru că, în România (și poate nu doar aici), sondajele de opinie sunt, după părerea mea, absolut toate false, fie având mici ajustări față de rezultatele reale (care rămân cunoscute doar celor care le-au plătit), fie fiind pur și simplu inventate. La noi ar fi mare nevoie să existe un organism care să interzică pentru unul sau mai mulți ani acele case de sondaj care dau estimări false înaintea unor alegeri.

Dar să revenim la comparația între alegerile din 2016 și 2014. Este o operațiune simplă, pentru că principalele partide sunt, în mare, aceleași. Am analizat cu atenție cele două rânduri de rezultate, iar principalele concluzii sunt următoarele.

  1. Crin Antonescu a făcut în 2014 o mișcare nu doar surprinzătoare, ci și reușită! Prin fuziunea între PNL și PDL sub denumirea PNL, acest nou partid a venit foarte aproape de PSD. În 2014, PNL a luat 15%, iar PDL 12,23%. Adică erau două partide medii. Foarte departe de PSD, cu acel 37,6%. După fuziune, PNL obține în 2016 la votul politic (consilierii județeni) 32% (față de 27,23%, suma procentelor din 2014), în timp ce PSD stagnează la 37,55%.
  2. De fapt, s-ar putea spune că PSD e în scădere. Pentru că în 2014 își permitea să susțină și o parte din acel 6,81% cu care Mircea Diaconu a devenit europarlamentar. Adică procentajul real al PSD în 2014 era de peste 40%. Dar în 2016 există, în locul lui Mircea Diaconu, o formațiune care e în ”siajul” PSD, ALDE al dlui Tăriceanu, cu 6,31%. Deci PSD e totuși tot pe-acolo.
  3. Noua jucărie a dlui Băsescu, PMP, este în scădere netă, de la 6,21% în 2014, la 4,26% în 2016. Dacă tendința continuă, atunci PMP va fi cântecul de lebădă al dlui Băsescu, chiar fără intervenția (așteptată!) a DNA.
  4. UDMR scade e la 6,3%, la 5,36%. Nu mă pot pronunța asupra cauzelor, dar pericolul de neintrare în Parlament e mare.

În concluzie, PNL mi se pare că a făcut pasul așteptat și a devenit un partid mare! Dincolo de rezultatul de la București, mai slab decât așteptările, cred că marea problemă a PNL este lipsa unor voci puternice și credibile în presă! Or, un partid mare nu poate exista fără așa ceva! Redevine rapid un partid mediu…