Alegerile din 11 decembrie au fost fraudate!

Decembrie 23, 2016

Nu, nu s-a furat la urne, nici la adunarea voturilor pe județe sau la centralizarea pe țară. Frauda constă în faptul că PSD nu a vrut sa-și anunțe înainte de ziua alegerilor candidatul la funcția de premier. Și nu a făcut-o pentru că era convins că ar fi pierdut voturi dacă l-ar fi anunțat. Dl. Dragnea știa pe cine va propune ca prim-ministru, pentru că a declarat după alegeri că avea cunoștință de legea care îi interzicea accesul la această funcție. Deci avea pregătit de mult numele persoanei propuse abia acum.

De ce este aceasta o fraudă? Pentru că se încadrează perfect în definiția termenului:  ”înșelăciune, act de rea-credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia”. Poți să minți spunând un neadevăr, dar poți să minți și prin omisiune. E la fel de grav!

Întrebarea care se pune este următoarea: oare PSD ar fi câștigat sau ar fi pierdut voturi dacă ne spunea în campania electorală că o vor propune premier pe doamna Shhaideh? Eu zic că ar fi pierdut, și nu puține! Sunt curios cine ar putea să susțină că ar fi câștigat voturi!

În fond, alegerile acestea pentru așa ceva au fost: ca să stabilească cine va forma Guvernul, pe baza unei majorități în Parlament. Oare electoratul actual al PSD (acei peste 45% din cei prezentați la urne) este de acord cu această numire? Dacă da, nimic de zis, totul e OK! Dacă nu, înseamnă că a fost o fraudă! Li s-a dat de-nțeles că dl. Dragnea va fi premier, deși acest lucru nu era posibil. În schimb, acum este propusă o persoană practic necunoscută.

În lumina celor întâmplate, probabil că ar trebui ca pentru viitor să se adauge în legea electorală obligativitatea de a menționa premierul pe care fiecare formațiune politică îl propune atunci când solicită votul popular. Ar fi cel mai corect! Sau măcar să se precizeze în lege că propunerea de prim-ministru trebuie să fie o persoană care a câștigat un loc de deputat sau senator prin alegerile respective. Deci are o oarecare legitimitate prin vot popular.

Pentru situația de acum, puterea de a respinge această propunere o are exclusiv Președintele! Eu zic că așa ar trebui să procedeze. Sigur, există amenințarea abia voalată a PSD+ALDE cu suspendarea Președintelui. Aș vrea să văd și eu câtă lume ar vota suspendarea pentru vina de a nu o fi numit pe dna Shhaideh ca prim-ministru. Ceva îmi spune că mult mai puțini decât electoratul PSD (care reprezintă cam 18% din totalul votanților). Iar rezultatul unui asemenea referendum ar însemna să aflăm cât din populație mai susține actuala coaliție, după nominalizarea-supriză! Aș zice că PSD nu-și dorește să afle asta!

Cineva, acolo sus, ne iubește!

Decembrie 14, 2016

Prin anii ‘70, Romulus Rusan era pentru mine un nume de cronicar de film. Cum eram mare amator de cinema, citeam cu nesaț tot ce scria, cu bucuria de a fi găsit pe cineva care să gândească și să scrie aproape cum aș fi făcut eu. Începând cu ”America ogarului cenușiu”, am descoperit un prozator aproape de sufletul meu. Am citit ”Roua și bruma”, apoi ”Cauze provizorii” ș.a. Știam că este căsătorit cu Ana Blandiana, poeta generației noastre! Ei doi erau printre puținele noastre speranțe că vom putea supraviețui intelectual în comunism.

Și a venit decembrie 1989, iar cei doi au fost pentru un timp scurt în atenția opiniei publice, până la preluarea totală a puterii de către cei care fuseseră destinați să o facă.

Mai apoi, apariția Alianței Civice, esențială pentru democratizarea României, cum s-a dovedit, a însemnat propulsarea din nou în prim plan a Anei Blandiana, secondată de Romulus Rusan. Iar construirea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de al Sighet reprezintă rodul muncii lor neobosite alături de mulți oameni de mare valoare.

Atunci când am devenit membru al conducerii Alianței Civice, am constatat că Romulus Rusan este un personaj esențial pentru organizație. Nu numai pentru că era cel care redacta toate comunicatele către presă ale Alianței, ci și pentru că acționa ca un senzor extrem de sensibil şi corect faţă de cei cu care organizația venea în contact. Am văzut puţini oameni care să perceapă cu atâta sensibilitate cu cine au de face de fapt, dincolo de aparenţele care adesea înşeală. În plus, la apariția Academiei Civice, Romulus Rusan a devenit editor al majorității cărţilor (şi nu sunt puţine) pe care le-a publicat fundaţia. Era și director științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului.

Dincolo de toate cele de mai sus, trebuie să adaug că Romulus Rusan era un om ca nimeni altul: blând, dar ferm, extrem de politicos și de atent să nu deranjeze pe cineva, dar în același timp stăruitor și atent la cele mai mici detalii (și mă refer nu doar la cele tipografice) !

Pentru mine (și sunt convins că nu numai pentru mine !) Romulus Rusan constituia împreuna cu Ana Blandiana un monolit și un important punct de sprijin în ceea ce gândeam și făceam!

La înmormântare, mulți dintre cei care au vorbit l-au comparat pe Romulus Rusan cu un înger. Era de fapt ceea ce simțeau toți cei de față! Poate contribuia la asta și dumnezeiasca interpretare a cvartetului vocal, care de undeva, de sus, oferea cântările slujbei…

Oricum, eu am convingerea că, de-acum încolo, vom avea un nou punct de sprijin, undeva sus, acolo unde chiar contează ! Cineva, acolo sus, ne iubește !

Despre victoria zdrobitoare a PSD

Decembrie 12, 2016

Se spune că poporul nu greșește niciodată în alegerile lui. Legea numerelor mari consideră că atunci când un experiment se repetă de foarte multe ori, rezultatul mediu obținut se apropie de valoarea așteptată. Cum un vot poate fi considerat un experiment, milioane de voturi se vor apropia de rezultatul așteptat. Care era rezultatul așteptat? Evident, cel indicat de datele de intrare. În cazul alegerilor, poporul prelucrează datele pe care le primește: ce spune presa, ce simte că e bine pentru el, în cine are (sau nu) încredere.

Succesul PSD în alegeri era previzibil. Nu se știa cât de mare va fi diferența față de al doilea clasat, PNL. Alegerile locale dăduseră, în primăvară, o diferență la nivel național de cca 6%. Cum de a crescut această diferență până la peste 25%? Și, mai important, cum de a ajuns PSD la 45%?

Sigur, au contat elementele pe care le știam: partizanatul împotriva PNL al televiziunilor de știri cu cea mai mare audiență (A3, România TV, B1), slăbiciunea conducerii PNL (partid care încă n-a mistuit înghițirea pe nemestecate a PDL; în plus cei doi șefi succesivi de campanie, domnii Blaga și Falcă, au ieșit din joc unul după celălalt, e drept, din motive diferite), apariția USR (care a ”mâncat” aproape 9% din electoratul PNL). Astea toate explică o scădere a PNL, de la 32% la localele din primăvară, la 20% acum. Dar cum de a crescut PSD? Eu propun o explicație care, oarecum surprinzător, se referă la trei subiecte legate de relațiile externe.

Un prim subiect ar fi reacția palidă, inițial chiar de încurajare, manifestată de conducerea UE la valul migrator de o amploare nemaiîntâlnită. Cel de-al doilea este presiunea evidentă dinspre UE pentru acceptarea unor practici complet străine unui popor ortodox. Pozițiile partidelor românești referitoare la acest subiect au fost developate prin propunerea de referendum pentru modificarea definiției din constituție privind familia.

La ambele subiecte de mai sus, PNL, un partid care face parte din familia popularilor europeni, deci are niște obligații limpezi, a ”scăldat-o”, cum se zice. La fel a procedat și Președintele Iohannis, care, în mod evident, nu avea altă soluție din înălțimea funcției sale.

Pe de altă parte, PSD s-a situat pe o poziție fermă, fără echivoc: contra primirii migratorilor în Europa și pentru familia tradițională! Era ceea ce aștepta poporul. Iată că este cineva care nu aprobă slugarnic și fără discernământ tot ce vine de la Bruxelles!

În plus, în ultima lună de campanie, după ce a văzut rezultatul alegerilor din SUA, PSD și-a recalibrat mesajul anti-guvern (bine ”împachetat” de televiziunile prietene, pentru că, deși PSD avea un om al lui ca vice-ministru, despre asta nu s-a suflat un cuvințel!). A schimbat termenul generic cu care erau numiți membrii guvernului: în loc de ”tehnocrați”, s-a trecut la mult mai percutantul ”sorosiști”! Cu trimitere directă la cel care sprijinise și campania perdantă a lui Hilary Clinton, George Soros, care întrunea și două caracteristici mult blamate de naționaliști: evreu și ungur. Mesajul era clar: dacă Soros, care este sprijinitorul lui Cioloș, a pierdut cursa din SUA, înseamnă că noul președinte american va fi mai apropiat de cei care sunt contra lui Soros, nu-i așa? Acest al treilea argument extern a fost, poate, cel mai puternic!

Pe de altă parte, tot ce nu putea spune PSD (care, totuși, e membru al partidului socialiștilor europeni), a spus PRU, partid creat de sub ”mantia” PSD (precum România Mare, în 1990), special pentru a face treburile murdare. Iar legătura vizibilă dintre PSD și PRU era Victor Ponta, cel care părea că este în ambele partide. Făcând cu ochiul, ca să înțeleagă oricine că ”ăștia, de la PRU, sunt tot ai noștri!”

Și aș mai adăuga ceva. Liviu Dragnea a avut înțelepciunea să fie mult mai puțin arogant decât iluștrii lui predecesori, Adrian Năstase și Victor Ponta. A avut mereu un ton ponderat, netezind asperitățile (sigur, cu excepțiile cerute de campanie, dar nota generală a fost de sobrietate). Nu știu dacă această atitudine i-a adus voturi în plus, dar n-ar fi exclus!

În final, un norișor care ar putea umbri bucuria câștigătorului acestor alegeri. Dincolo de posibilitatea de a fi propus de PSD și ALDE ca prim-ministru (în ciuda unei legi care, foarte clar, nu-i dă dreptul la această funcție), despre care vom vedea dacă se va transforma în realitate, Liviu Dragnea are însă un proces pe rol, pe care mă întreb cum ar putea să-l câștige, pentru că acolo, după cum am citit în presă, lucrurile sunt foarte clare în defavoarea sa. Salvarea i-ar putea veni doar de la o amânare sine die a procesului, căci achitat nu văd cum ar putea fi. Această amânare n-ar fi ceva neobișnuit. În fond, se știe, la un asemenea succes, totul e permis!

Crin a avut dreptate!

Iunie 8, 2016

Văd că nimeni nu compară rezultatele la localele din 5 iunie cu precedentul rând de alegeri, europarlamentarele din mai 2014. Și totuși, doar așa se poate vedea în mod real care este dinamica partidelor. Pentru că, în România (și poate nu doar aici), sondajele de opinie sunt, după părerea mea, absolut toate false, fie având mici ajustări față de rezultatele reale (care rămân cunoscute doar celor care le-au plătit), fie fiind pur și simplu inventate. La noi ar fi mare nevoie să existe un organism care să interzică pentru unul sau mai mulți ani acele case de sondaj care dau estimări false înaintea unor alegeri.

Dar să revenim la comparația între alegerile din 2016 și 2014. Este o operațiune simplă, pentru că principalele partide sunt, în mare, aceleași. Am analizat cu atenție cele două rânduri de rezultate, iar principalele concluzii sunt următoarele.

  1. Crin Antonescu a făcut în 2014 o mișcare nu doar surprinzătoare, ci și reușită! Prin fuziunea între PNL și PDL sub denumirea PNL, acest nou partid a venit foarte aproape de PSD. În 2014, PNL a luat 15%, iar PDL 12,23%. Adică erau două partide medii. Foarte departe de PSD, cu acel 37,6%. După fuziune, PNL obține în 2016 la votul politic (consilierii județeni) 32% (față de 27,23%, suma procentelor din 2014), în timp ce PSD stagnează la 37,55%.
  2. De fapt, s-ar putea spune că PSD e în scădere. Pentru că în 2014 își permitea să susțină și o parte din acel 6,81% cu care Mircea Diaconu a devenit europarlamentar. Adică procentajul real al PSD în 2014 era de peste 40%. Dar în 2016 există, în locul lui Mircea Diaconu, o formațiune care e în ”siajul” PSD, ALDE al dlui Tăriceanu, cu 6,31%. Deci PSD e totuși tot pe-acolo.
  3. Noua jucărie a dlui Băsescu, PMP, este în scădere netă, de la 6,21% în 2014, la 4,26% în 2016. Dacă tendința continuă, atunci PMP va fi cântecul de lebădă al dlui Băsescu, chiar fără intervenția (așteptată!) a DNA.
  4. UDMR scade e la 6,3%, la 5,36%. Nu mă pot pronunța asupra cauzelor, dar pericolul de neintrare în Parlament e mare.

În concluzie, PNL mi se pare că a făcut pasul așteptat și a devenit un partid mare! Dincolo de rezultatul de la București, mai slab decât așteptările, cred că marea problemă a PNL este lipsa unor voci puternice și credibile în presă! Or, un partid mare nu poate exista fără așa ceva! Redevine rapid un partid mediu…

PNL la localele din 2016: deocamdată, un rezultat bun!

Iunie 8, 2016

Pentru că au apărut o serie de aprecieri nefondate privind rezultatul PNL la recentele alegeri locale, cred că e util să prezentăm cifrele reale, cele pe care orice comentator de bună credință le poate obține de pe Net. Din păcate, vocile influente din presă preferă să vorbească ”după ureche” sau să mintă cu nerușinare!
PNL este rezultatul fuziunii din 2014 între PNL și PDL (fost PD, fost FSN). Ca să putem aprecia rezultatul obținut de actualul PNL la alegerile din 2016 pentru consiliile județene (așa numitul vot politic, cel care este cel mai bun sondaj de opinie pentru parlamentarele din toamnă), el ar trebui comparat cu rezultatele precedente la aceeași votare obținut de fiecare dintre cele două partide componente.
La alegerile privind consiliile județene, PNL a candidat de 3 ori sub nume propriu (în 2000, 2004 și 2008), de 2 ori sub sigla CDR (1992 și 1996) și o dată sub sigla USL (2012). Când a candidat sub numele PNL, rezultatele au fost: 6,96% (2000), 19,57% (2004 – de notat că au fost și câteva județe unde a candidat sub numele alianței DA), respectiv 18,65% (2008). În perioada CDR, rezultatele au fost: 21% în 1992, respectiv 16,4% în 2006. Toate cele 5 rezultate amintite mai sus sunt mai slabe decât rezultatul din 2016 (peste 32%). Doar în 2012, când se afla în USL, rezultatul a fost mai bun (peste 50%).
La PDL situația este asemănătoare. Doar la primele alegeri locale, din 1992, când FSN cuprindea și ceea ce avea să devină PDSR imediat după localele din 1992, acest partid a avut un rezultat mai bun decât cel din 2016, adică 41%. Apoi, la toate localele care au urmat, scorul a fost mai slab decât anul acesta: 11,6% în 1996, 9,9% în 2000, 15,95% în 2004, 28,38% în 2008, respectiv 15,39% în 2012.
În concluzie, din cele 7 rânduri de alegeri locale, din 1992 și până în 2016, rezultatul obținut de PNL în 2016 este cel mai bun de până acum pentru ambele partide componente (PNL, PDL), la fiecare dintre ele, cu excepția unui singur rând de alegeri (1992 pentru PDL, respectiv 2012 pentru PNL), când unul sau altul dintre partide era împreună cu actualul PSD.
Unde e ”dezastrul PNL” la localele din 2016? Ca să nu mai vorbim de diferența minimă dintre PSD și PNL la acest vot politic: în jur de 5%. Ce va fi la toamnă, rămâne de văzut. Dar oricum, pe baza rezultatului din 5 iunie 2016 nu se poate vorbi despre un rezultat slab. Sigur, impresia asta este dată de votul din București. Dar și aici să ne reamintim că la ultimele două alegeri (2008 și 2012) primar a fost ales dl. Oprescu (om funciarmente de stânga!), iar cele două primării de sector obținute de PNL în 2012 au fost câștigate sub sigla USL! Deci capitala nu s-a pierdut (cum tot scriu comentatorii..), ci nu s-a câștigat! Oricum, asta e o discuție separată.
Și atunci, de ce posturile TV și ziarele, electronice sau nu, dau aceasta impresie de înfrângere severă a PNL? Simplu! Aproape toate sunt arondate unor adevărați dușmani ai PNL, care îi doresc din inimă destrămarea (putem detalia, dar nu acum). Aici, în absența unor voci proprii puternice în media, stă punctul slab al acestui partid. Dacă nu vor ști ca până la parlamentare să modifice această situație, rezultatul de atunci (cel care contează enorm!) va fi mult mai slab! Cine are urechi de auzit…!

Autovehicule, biciclete şi pietoni

Iulie 28, 2015

Autovehiculele au determinat apariţia trotuarelor. Ele deveniseră necesare pentru a delimita un spaţiu în care pietonii să poată merge în linişte, fără teama de a fi claxonaţi sau chiar loviţi de autovehiculele devenite din ce în ce mai puternice. De multe zeci de ani, pretutindeni în lume, pietonii merg pe trotuar, iar autovehiculele (fie ele automobile sau motociclete) – pe aşa zisul carosabil. Şi toată lumea e fericită!
În ultimii ani, un nou vehicul s-a interpus între autovehicul şi pieton: bicicleta, devenită adevărat vehicul al viitorului. Iniţial asimilate cu autovehiculele (în fond, diferenţa stătea doar în forţa motrice: motorul, respectiv forţa fizică), cu care împărţeau carosabilul, bicicletele au trecut, cu timpul, la alte soluţii: piste speciale, construite în paralel cu carosabilul sau chiar mâncând fără milă din acesta, dar şi piste trasate pe trotuare, acolo unde erau condiţii pentru aşa ceva, adică lăţimea trotuarelor permitea delimitarea unor piste de biciclete fără a stânjeni pietonii. Iarăşi, lucrurile au devenit clare: autovehiculele merg pe carosabil, bicicliştii, atât pe carosabil (cu sau fără piste delimitate), cât şi pe trotuar (exclusiv pe piste delimitate), iar pietonii, pe trotuar. Şi iarăşi toată lumea e fericită.
Desigur, de-a lungul timpului, România nu putea sta deoparte faţă de aceste tendinţe. Dar, ca aproape întotdeauna, noutăţile din alte părţi ale lumii au fost asimilate la noi cu o notă foarte personală.
În primul rând, autovehiculele au intrat masiv pe trotuare, de regulă doar pentru parcări, mult timp insuficiente. Dar chiar şi după ce s-au construit tot felul de parcări, ele au continuat să fie ocolite de automobilişti. Să fie obişnuinţa de a-şi parca automobilul chiar în faţa casei, să fie zgărcenia unora, care evită astfel să plătească parcarea? Şi totuşi, o soluţie s-a găsit: acei morcovi de piatră care împiedică trecerea autovehiculelor de pe carosabil pe trotuar. Mult criticaţi de automobilişti, respectivii morcovi au început să civilizeze trotuarele Bucureştiul, multe dintre cele din zona centrală fiind redate pietonilor. Am văzut deja câteva alte oraşe mari din România curăţate de prezenţa automobilelor pe trotuare!
Din păcate, dezvoltarea nemaivăzută a circulaţiei bicicletelor, benefică din multe puncte de vedere, a dus în România şi la un efect extrem de deranjant. Apăraţi de multe ONG-uri în ceea ce priveşte relaţiile cu automobiliştii, bicicliştii au devenit nişte adevăraţi asupritori pentru pietoni. Practic ei au ocupat trotuarele, în ideea că acolo pot uşor să domine pietonii, în timp ce pe carosabil le sunt inferiori autovehiculelor. Şi astfel, pietonii au ajuns să fie alungaţi şi de pe trotuare, cele create iniţial special pentru ei!
Au contribuit la această situaţie şi autorităţile locale, care, într-un elan biciclistic (cu iz electoral, pe măsură ce numărul bicicliştilor creştea), au trasat mii de piste pe trotuare, de multe ori în locuri complet nepotrivite, cum presa a semnalat cu promptitudine. Practic, bicicliştii au fost invitaţi să se mute de pe carosabil, pe trotuare. Iniţial pe nişte piste, dar, odată ajunşi acolo, ei au început să circule pe TOATE trotuarele, nu numai pe cele cu piste trasate.
Situaţia cea mai dramatică din punctul de vedere al pietonilor este în parcuri. Practic nu mai există alee sigură pentru pietoni, care totuşi sunt mult superiori ca număr bicicliştilor. Dar ce folos! De exemplu, în parcul Herăstrău, cum există şi o iniţiativă (foarte bună, de altfel) de oferire gratuită de biciclete pentru plimbare, s-au trasat un număr mare de alei speciale. Acolo încă e mai simplu pentru pietoni: trebuie să încerci să te plimbi în spaţiul de pe alee rămas în afara pistei de bicicletă. Dar ce ne facem cu restul parcului, unde nu există alei, dar bicicliştii se plimbă în voie, cu viteze demne de un velodrom şi o agresivitate deloc mascată! Am încercat să vorbesc, fie şi în fugă, cu un astfel de as al .. ghidonului, dar mi-am dat seama că e imposibil: avea căşti la urechi, izolându-se astfel de orice discuţii cu plebeii pietoni! Întreb şi eu pe cei în drept: de ce mai există alei de biciclete, dacă bicicliştii merg PESTE TOT? Nu ar trebui să existe şi nişte alei exclusiv pentru pietoni? Cine îi apără pe cei care merg pe jos, fără să dispună de un vehicul?
Văd cu bucurie că în ultima vreme administraţia locală bucureşteană a renunţat la pistele de biciclete trasate pe trotuar şi a delimitat unele care au luat din spaţiul carosabilului. E foarte bine şi am văzut că acea pistă recent construită pe Calea Victoriei este mult folosită. Asta ar trebui să fie soluţia! Dar cum rămâne cu folosirea bicicletelor în parcuri? Noul şi frumosul parc proaspăt inaugurat în Drumul Taberei are prevăzute piste speciale pentru biciclete, ceea ce e foarte bine. Doar că bicicliştii merg peste tot, doar pe acele piste, nu!
Soluţia se impune: amenzi pentru biciclişti atunci când merg pe acolo pe unde nu au voie (trotuar sau alei din parcuri), stresând pietonii. Aşa se instalează obişnuinţa, prin coerciţie! Cred că după primele amendări, disciplina se va instala, în fine, şi în rândul biciliştilor.
Să ne înţelegem: sunt un adept al bicicletei. Am mers ani de-a rândul cu bicicleta, ştiu cât de plăcut este şi îi înţeleg perfect pe bicilişti. Dar sunt un şi mai mare adept al disciplinei! Oriunde, dar mai ales acolo unde încălcarea ei lezează pe un aproape al meu! Nu pot accepta ca mamele sau bunicile care se plimbă cu copii de mână într-un parc să fie permanent în alertă. Nici ca oamenii în vârstă să fie speriaţi cu claxonări insistente. Avem destule lucruri stresante, de ce să mai existe încă unul? Mai ales atunci când o minimă logică ne spune că situaţia poate fi uşor controlată!

Un om ciudat

Iulie 26, 2015

Sunt un om ciudat! Am fost decretat ca atare de o distinsă doamnă aflată la „vârsta de aur”, aşa că nu mai e niciun dubiu. Iată cum a s-a întâmplat totul.
O zi de foc la Buşteni, cu temperaturi de aproape 30oC, soare arzător şi lipsă totală de vânt. Atipic pentru zonă! Împreună cu soţia mea, Cristina, ne târâm prin soare până la marginea pădurii din preajma Căminului Alpin, iar ajunşi acolo, contrar obişnuinţei, ne aşezăm doborâţi la rădăcina unui brad falnic. Aproape întotdeauna mergem un pic mai adânc în pădure, dar acum nu mai avem forţe şi facem o haltă, chiar dacă la vreo 50 de metri de noi, un grup de 4-5 persoane discută cu voce tare, stând în picioare lângă un copac. După cât se pare, se uită la nişte poze pe o tabletă.
Între timp, doi domni, desprinşi din grup, unul de vreo 35 de ani, celălalt cam de 65-66 (vârsta noastră) încep să se plimbe agale îndepărtîndu-se de grup şi de noi, cel tânăr fâcând poze ale noilor vile apărute, cu un aparat performant, cu teleobiectiv.
Privim cu detaşare toate acestea, uitându-ne mai degrabă în depărtare şi discutând între noi cu voce joasă.
După câteva minute, grupul zgomotos se sparge, iar două doamne care fuseseră în el se îndreaptă agale oarecum spre noi. Una are peste 80 de ani şi vorbeşte foarte tare despre cum a fost ea înţepată de o viespe, cât de periculos e un asemenea eveniment şi cum a reuşit să scape. Cealaltă, cam de vârsta noastră, mai mult tace, având doar contribuţii minime la conversaţie, în general mirări onomatopeice faţă de evenimentele extraordinare relatate de prima doamnă.
Între timp, cei doi domni şi-au terminat plimbarea şi se îndreaptă tot spre locul în care stăm, astfel încât joncţiunea celor patru are loc cam la 3-4 metri de noi, lângă copacul cel mai apropiat. Trebuie să precizez că locul nostru nu era excepţional prin nimic, nefiind în potecă sau în măcar în apropierea ei.
Cei patru încep să vorbească între ei, foarte tare, stând în picioare. Mai mult, doamna cu viespea se desprinde uşor de grup şi vine la 1 metru de noi, stând în picioare şi continuând cu voce la fel de tare relatarea pe larg a evenimentului pe care îl trăise (pare-se, cu mult timp în urmă). Grupul lor, stând în picioare, se apropie de noi şi face un fel de cerc în jurul nostru, care stăm jos. Toţi continuă să vorbească, situaţia devenind extrem de jenantă. Noi schimbăm priviri între noi, dar grupul nu pare deloc impresionat de asta. Atunci, fără să scot un cuvânt, fac o încercare de a mă ridica de jos, încercând să arăt că noi nu mai putem suporta situaţia asta. Dar, repet, fără să scot un cuvânt. Şi atunci, stupefiant, doamna cu viespea devine ofuscată: „V-am deranjat?” Şi pleacă majestuos, aruncând de la distanţă un: „Ce om ciudat!”. Mai face câţiva paşi, aşteaptă să fie ajunsă de ceilalţi din grup (plecaţi şi ei, în fine) şi strigă şi mai tare (ca să o aud): „Am cunoscut un om ciudat!”. Rămâne mai mult lângă noi doar tănârul, care mă abordează şi el zâmbind (ceea ce mă face să cred că îşi va cere scuze): „V-am luat priveliştea?”. La care eu scot primele cuvinte de la începutul incidentului: „Nu, intimitatea!”. Răspunsul tânărului (repet, cu 30 de ani mai tânăr ca mine) este tăios, pe un ton de ceartă: „Intimitatea o aveţi acasă, nu în pădure!”. Pleacă şi el imediat după restul grupului, înainte de a apuca eu să mai spun ceva.
Iată faptele! Nu e nicio îndoială, de-acum înainte voi fi considerat un om ciudat. Asta e ştampila care mi-a fost pusă de nişte persoane, desigur, cu multă experienţă în domeniu. Nişte oameni „normali”!

Conu’ Tsipras față cu reacțiunea

Iulie 8, 2015

Incontestabil, situația din Grecia e subiectul zilei. Drept care, de multe zile, urmăresc cu atenție ziarele online și postările pe Facebook în ideea de a-mi forma o părere. Când colo, pe măsură ce citesc mai mult, înțeleg mai puțin. Judecați și Dumneavoastră.
Ce e (oarecum) sigur? Faptul că o țară a funcționat pe minus timp de ani de zile: adică a cheltuit mai mult decât a strâns din taxele plătite de populație. Diferența a obținut-o din împrumuturi la diverși creditori. Cum an de an situația se agrava, datoria s-a tot rostogolit, crescând precum un bulgăre de zăpadă. La un moment dat, ajungându-se la o avalanșă (adică o valoare uriașă a datoriei), conducătorii statului (alții decât cei care făcuseră împrumuturi uriașe, cu deturnarea unei părți a banilor către buzunarele proprii, din câte se spune) au vrut să ia măsuri de restructurare, adică să taie din cheltuielile statului: salarii, pensii, sănătate, nu și din armată din câte înțeleg. De frica turcilor, se spune, deși ambele țări sunt colege în NATO. Cum o fi asta? Dar să trecem…
Când au început tăierile, populația s-a supărat pe toți cei care fuseseră la putere până atunci și a votat un partid nou, condus de un inginer de 40 de ani, fost membru al tineretului comunist, admirator al lui Che Guevara, ateu declarat și anti-familist. A câștigat alegerile promițând că nu va lua măsurile de austeritate cerute de creditori, care să lovească în popor. Ce frumos! Dar și ce fals! Păi cum să aduci țara pe linia de plutire fără să strângi cureaua. Gândul te duce la Conu Leonida (tot grec, de fapt) al lui Caragiale, care spera să se dea o ‘lege de murături’, ‘adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile’.
Ajuns șeful Guvernului, ‘Leonida’ Tsipras s-a îmbățoșat contra creditorilor, amenințându-i că nu va plăti o rata importantă, de sfârșit de iunie. Ba s-a și repezit un pic până la Moscova, ca să arate că ‘altele are el la inima lui’ (curat Pristanda!). Iar la termenul stabilit, a cerut păsuire. Și a organizat un referendum, care să demonstreze că poporul (era să zic ‘boborul’) respinge planul de austeritate. Și poporul, desigur, l-a respins, în uralele celor ca ei. Asta e ca și cum o familie se duce la restaurant, mănâncă și bea după pofta inimii și apoi îl anunță pe chelner că ei au făcut un referendum și … nu vor să plătească. Și cer ca suma să le fie eșalonată pe o perioadă mai lungă, până se pun pe picioare.
Așa se vede situația de către cineva care nu e tobă de economie și nici nu știe dedesubturile întregii situații. Dar noroc că avem oameni mult mai bine informați decât noi, care ne pot lămuri (era să zic ‘zăpăci’!).
Unii, care se consideră de dreapta, urăsc de moarte UE, căreia i-au prezis sfârșitul iminent încă de la intrarea noastră acolo. Acum sar în sus de bucurie și îi felicită pe greci pentru curajul lor epocal. Dacă sunt întrebați cum vor ieși grecii din situația asta, nu prea răspund! De fapt, pe ei nu-i interesează grecii, ci să se rupă UE. Oare de ce? Știu, în vara lui 2012, Europa a întors un vot masiv al românilor doar pentru a-și menține o marionetă convenabilă la putere. Dar ce-a fost, a fost! Drumul european și atlantic al României pare singurul convenabil în ziua de azi. Altfel ne așteaptă ‘îmbrățișarea frățească’ a unor foști vecini…
Alții, de stânga, se bucură și ei fără rezerve. Iată că UE a luat o palmă pe care o merita de mult. Așa trebuia să fi făcut și noi în 2010! Uită să spună că în România criza a ajuns la sfârșitul lui 2009, dar ei, în cârdășie cu alții, declarați de dreapta peste noapte, au făcut în 2009 un guvern care ‘a pus batista pe țambal’ în ceea ce privește criza, pretinzând că … nu există! De ce? Foarte simplu: pentru că la sfârșitul lui 2009 urmau să fie alegeri prezidențiale. Și așa, din cauza unor ambiții politice, a urmat un an de minciună fesenistă (cum era guvernul), în care criza s-a adâncit, pentru că legile economice nu ascultă de comanda politică. Și așa, în 2010, după ce s-a ales cine trebuia, s-a declarat că a venit și criza. Întârziată artificial, criza n-a putut fi stopată decât cu măsuri de excepție, suportate, desigur, de populație. Iar cei care au condus țara în 2009, într-un guvern de coaliție astăzi uitat, sunt adevărați vinovați pentru privațiunile îndurate de populație.
Dar să revenim la grecii noștri! Rușii, ‘prietenii’ tradiționali ai Balcanilor, își freacă mâinile de bucurie. Au în scaun la Atena un tovarăș de nădejde, care ar putea, dacă nu se înțelege cu europenii, să ia bani de la ei! De exemplu, cum sunt informații prin presă, contra unor bucăți din infrastructura și întreprinderile grecești. Intrarea ‘calului troian rusesc’ în zona UE și NATO ar merita o cheltuială rusească, mai ales când ajuți un bun prieten!
Aș mai putea continua, referindu-mă, de exemplu, la un comentator bolșevic autohton (nu e o jignire din moment cel el însuși își spune așa) care nu-și mai încape în piele de bucurie. Dar cred că nu merită, pentru că ideea s-a înțeles.
Să adăugăm la motivele pentru care situația din Grecia e greu de înțeles faptul că informațiile (subliniez, informațiile, nu comentariile) despre situația de acolo sunt și ele contradictorii, începând cu valorile diferite, de la o sursă la alta, a pensiei medii și continuând cu multe altele.
Cum să pricepi ceva în mijlocul acestui ghem de interese contradictorii? Și atunci, fiecare procedează conform ideilor pe care le avea înainte de apariția crizei grecești, luând în considerare numai ce îi convine, după cum am încercat să sugerez mai sus. Dar toți, cu multă violență verbală, de pe poziții atotștiutoare, cu un dispreț suveran pentru cei care sunt de altă părere.
Știu, acest text este o încercare deosebit de riscantă! Practic, va fi respins cu indignare de mulți. Îmi asum acest risc. Tot ce am vrut a fost să discut civilizat, cu argumentele pe care le-am putut găsi în textele ce tot apar, fără ură pentru cei care au o altă părere. Dar o astfel de atitudine nu poate rămâne nepedepsită!

Cine-i vrea capul lui Varujan Vosganian?

Februarie 16, 2015

Pe 12 februarie, Senatul României respinge cererea DIICOT de declaşare a cercetării penale în cazul lui Varujan Vosganian (VV). Şi o face împotriva unor luări de poziţie ferme ale şefilor principalelor partide (PSD, PNL), aceştia pledând pentru aprobarea cererii. Pare că senatorii, profitând de votul secret, se declară împotriva propriilor conduceri de partid şi favorizează pe „infractorul” VV. Să fie vorba despre simpatia lor deosebită pentru VV? De ce nu i-au salvat membrii Senatului şi pe alţi foşti miniştri şi actuali senatori, cu cereri similare ale Parchetului, care au fost aprobate cu mare majoritate. Să fi fost motivaţia DIICOT mult prea subţire? E un prim semn de întrebare!

Imediat, figuri marcante ale altei puteri din stat (cea direct implicată, Justiţia) se declară consternate de votul puterii legislative, Senatul. O fi normal? Nu ne mai întrebăm, pentru că ni s-a tot spus că Justiţia săraca nu poate fi atinsă nici cu o floare, dar ea poate comenta orice! Un abuz repetat devine cutumă, adică aproape o regulă!

Se spune că discursul lui VV din plenul Senatului a determinat acest vot. Dacă este aşa, înseamnă că VV este cel mai convingător vorbitor român în viaţă, pe care ar trebui să-l folosim pe plan internaţional pentru a obţine ceva avantaje pentru ţară. Să țină discursuri sau să discute cu cei care pot decide privind: intrarea în spaţiul Schengen, suspendarea vizelor SUA pentru români, poate chiar obţinerea pentru România a preşedinţiei Băncii Mondiale etc.

Am citit şi eu discursul lui VV, într-adevăr, foarte bun, pentru că explică clar şi logic de ce acea cerere a DIICOT trebuia să fie respinsă. Sunt convins că 95% dintre cei care se pronunţă vehement contra votului din Senat nu l-au citit! Dar e un sport naţional la noi să vorbeşti despre ce NU ştii. Pentru cei care n-au citit discursul, dar vor să ştie esenţa lui, îi invit să citească paragraful următor, unde se sintetizează situaţia.

În februarie 2008, Dl. Vosganian, pe atunci ministru în Guvernul Tăriceanu, presat de mari demonstraţii ale sindicatelor din fabricile de îngrăşăminte din ţară, propune Guvernului o decizie politică. Să fie ţinută în viaţă, pentru şase luni (deci până în august 2008), industria română de îngrăşăminte (adică mai multe combinate, nu doar Interagro, cel deţinut de Ion Nicolae cum se insinuează acum) printr-o reducere temporară a preţului gazelor româneşti (furnizate de Romgaz, unde Guvernul poate dicta prețul) destinate acestei industrii. Asta în condiţiile unei creşteri uriaşe a preţului gazelor peste tot în lume, inclusiv la noi, cu efecte dezastruoase asupra industriilor mari consumatoare de gaze. Deci, dl. Vosganian a vrut să salveze, măcar pentru şase luni, nişte fabrici româneşti, care se aflau în faţa falimentului, oferind nişte facilităţi speciale, condiţionate, totuși, de nişte acţiuni la care se obligau proprietarii acestei industrii. Timp de şase luni, acordul a fost respectat. După această perioadă, în august 2008, Ministrul Agriculturii din acelaşi guvern, dl. Dacian Cioloş (deci nu dl. Vosganian), a cerut el însuşi prelungirea facilităţilor pentru alte şase luni, detaliind efectele benefice pe care le-a avut perioada de 6 luni pentru agricultura românească. De notat că şi Romgaz, cel care îşi micşorase preţul de vânzare a gazelor pentru producătorii de îngrăşăminte, a avut în 2008 un profit crescut faţă de 2007! Deci o situaţie de „win-win” (toţi câştigă)! Ar mai fi de precizat că, atunci când, în octombrie 2008, când una dintre firmele producătoare de îngrăşăminte (chiar Interagro, a lui Nicolae) nu a mai respectat înţelegerea semnată, facilităţile i-au fost retrase!

Asta a spus dl. Vosganian în Senat.

Procurorii sunt de părere că a făcut rău şi că acea industrie românească trebuia să moară! Ca atâtea altele, de altfel, din 1990 încoace, care nu şi-au găsit un Vosganian salvator. Deci procurorii se pronunță în legătură cu o decizie politică. O fi normal?

Interesant de observat că ministrul Cioloş, cel care a cerut prelungirea măsurii exact în aceleaşi condiţii, nu este deloc deranjat de DIICOT. Oare de ce?

Lasă că despre exact aceeaşi cerere Senatul s-a mai pronunţat în octombrie 2013. Atunci au votat pentru respingerea cererii aproape 85% dintre senatori. Ciudat este că, împotriva oricărui regulament, cererea a fost repetată fără a fi aduse elemente noi! A trecut de Comisia Juridică (adică de specialiştii Senatului) şi de Biroul Senatului, care, în mod bizar (doar una dintre bizareriile legate de acest caz), n-au constatat nimic neregulamentar. Dar iată că Plenul a reacţionat şi împotriva specialiştilor, şi împotriva şefilor.

Urmările ne trimit direct într-o zonă urmuziană! VV este exclus din PNL, practic pentru că s-a apărat prea bine în loc să ceară el însuşi să fie adus în faţa Justiţiei. Senzaţia este că cineva vrea să profite de faptul că pedepsireaa corupţilor este acţiunea la modă astăzi și se străduie din greu să-l strecoare şi pe VV printre corupţi, pentru a scăpa de el sau pentru a-l pedepsi. Deşi în acest caz nu e corupţie, neputându-se stabili nicio legătură vinovată între VV şi beneficiarii acelei acțiuni.

Ar mai fi de adăugat că dl. Vosganian a făcut și “eroarea” de a fi încercat, în 2013, să salveze Oltchim de la închidere. Mai mult, chiar a reușit asta, deși Comisia Europeană îl sfătuise să fie de acord cu închiderea fabricii. Dar ca și în cazul industriei de îngrășăminte, ministrul Vosganian a vrut să salveze industria românească. O fi rău?

Pe de altă parte, să ne aducem aminte că VV a mai fost, nu demult, într-o situaţie asemănătoare cu cea de azi. În 2006, el urma să fie numit Comisar European din partea României. Când colo, apare o ciudată delaţiune a unui fost securist (dispărut apoi din peisaj), care ne dezvăluie legăturile vinovate ale dlui Vosganian, de dinainte de 89, evident, cu temuta instituție. Culmea, presa nu ia în calcul faptul că afirmația e aberantă fie și numai pentru că VV a fost pe 21 decembrie 1989 închis și maltartat. Mai mult, unii ziariști determină un curent contrar numirii dlui Vosganian. Iar câțiva politicieni de frunte se declară consternați de trecutul ascuns a lui VV. Și atunci, dl. Vosganian face pasul înapoi și renunță la o funcție care, probabil, ar fi adus României un portofoliu mai important în executivul european decât cel al mutilingvismului, acordat pentru Leonard Orban. Interesant este faptul că dl. Vosganian a câștigat procesul cu securistul respectiv, dar … ce folos! Până la pronunțarea sentinței trecuseră deja câțiva ani!

Acum i se cere dlui Vosganian cam același lucru. Să meargă în Justiție ca să-și demonstreze nevinovăția!  Parcă e prea mult! Dacă în 2006 nu era atacată funcția lui de parlamentar, ci doar promovarea la nivel european, acum se vrea scoaterea lui din Parlament. Și pentru că votul Senatului nu a permis așa ceva, hopa-hop, imediat (pe 14 februarie – ce promptitudine!) sare ANI cu o acuzație din cele care te pot trimite acasă sau chiar mai rău!

Mă uit la CV-ul dlui Vosganian și mă întreb de unde o fi venit atacul. Absolvent strălucit de ASE (în 1982, șef de promoție), apoi de Matematică, la Universitatea București (în 1991), doctor în Economie la ASE, în 1998. În 21 decembrie 1989, e arestat politic, dus la Jilava, cu perspectiva de a fi lichidat. După 22 decembrie, devine șef al Uniunii Armenilor din România (calitate pe care o deține și în prezent), dar se implică și în politica de partid, fiind un doctrinar al primelor partide declarate de dreapta, atunci când moda era să fii de stânga. Oare să dateze de atunci aprehensiunile unora?

Ajuns în PNL se remarcă imediat în fața unor colegi prea puțin preocupați de doctrina liberală și de programele de guvernare. Să fie vorba de niște colegi care îi poartă sâmbetele? Ma refer la „colegii vechi şl noi”, ca să zic aşa! Sau, dacă ne referim la decizii politice, cineva (de pe-aici sau de pe-afară) a fost nemulțumit de salvarea Oltchimului?

În plus, dl. Vosganian este și scriitor. Și nu unul oricare, ci premiat de mai multe ori, ba chiar ales de breasla scriitoricească vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Iar romanul său „Cartea șoaptelor” este considerat de mulți ca fiind demn de un Nobel pentru literatură. Să mai spunem că dl. Vosgnian are și un alt fel de plăceri, care îi inhibă pe mulți: scrie versuri şi cântă la pian, chiar bine se pare! E chiar mai mult decât să porţi papion, nu-i aşa?

Cum să suporți un astfel de coleg / adversar politic? Sunt convins că mulți sunt deja enervați de acest CV intimidant, precum și de acțiunile lui Vosganian de susținere a industriei românești. O fi suficient pentru a dori să-l îndepărtezi din politică? Sau e altceva la mijloc. Oricum, eu, care refuz de regulă teoriile conspiraționiste, trebuie să accept că CEVA este! Acest om este vânat fără încetare și este clar că într-un final va fi scos din politica românească. Prea e atipic, nu-i așa?

Nu poţi să răspunzi la umor cu omor!

Ianuarie 12, 2015

Mie mi se pare că recentele evenimente sângeroase de la Paris au scos în evidenţă câteva probleme actuale. Ele ar trebui să fie discutate şi să se găsească soluţii. Altfel, spirala violenţei va continua! În continuare, propun câteva astfel de teme, fără pretenţia de a deţine adevărul. Sunt doar propuneri de discuţii.

  1. Este de neconceput să răspunzi la umor cu omor! Nu există nicio justificare pentru omorârea cuiva pentru că a scris, a spus sau a desenat ceva ofensator. În societatea modernă există legi, care sunt aplicate de puterea judecătorească. Dacă nu credem în acest sistem, înseamnă că în curând vor apărea grupuri de oameni înarmaţi care îşi vor face dreptate singuri.
  2. Libertatea de expresie nu poate fi totală, pentru că orice creator ştie până unde trebuie să meargă, după propriile standarde. Sigur, aceste limite interioare, ale oricărui creator, au fost împinse din ce în ce mai departe. Ce era interzis (prin cutumă) până cum 20 de ani, a devenit banal astăzi. Eu cred că religia (oricare ar fi ea) trebuie să intre în rândul lucrurilor care nu pot fi batjocorite sub nici o formă! La început nu prin legi, ci printr-un larg acord al creatorilor de tot felul: scriitori, comentatori, artişti etc. Apoi, poate chiar prin lege, pentru a preveni ca astfel de manifestări să fie promovate de noii veniţi în societatea europeană.
  3. Noi, ca europeni, nu putem neglija rădăcinile creştine ale societăţii actuale! În fond, aproape totul pe acest continent s-a clădit pe religie. Dacă distrugem fundaţia, ce se va întâmpla cu clădirea? Am secularizat societatea, scoţând religia din viaţa publică. A fost bine sau rău, nu ştiu! S-a spus că religia e o problemă privată a fiecăruia. Dar cum statul a fost creat tocmai pentru a-şi proteja cetăţenii, se poate considera şi că problema religiei intră aici. Nu trebui acceptate batjocoriri ale credinţelor religioase, care lezează profund sentimentele unor concetăţeni ai noştri. Ale oricăror credinţe religioase!
  4. Imigranţii sunt datori să se adapteze societăţii care i-a primit. Nimeni nu i-a chemat! Dacă nu le convine societatea în care au intrat, sunt liberi să plece. Atunci când aleg să rămână, trebuie să accepte regulile casei. Ei nu pot impune regulile lor într-o societate în care au venit tocmai pentru că regulile acestei societăţi au dus la o viaţă mai bună a cetăţenilor care trăiesc aici. Pentru că de asta au venit şi ei, nu? Ca să trăiască mai bine!
  5. De fiecare dată când are loc un atentat în care atentatorul se declară musulman practicant, apar în media tot felul de credincioşi musulmani care încearcă să ne convingă de caracterul paşnic, neviolent al religiei musulmane, de faptul că respectivii asasini nu reprezintă Islamul. Sunt perfect de acord că poate fi aşa. Dar atunci de ce nu vedem un curent puternic, în interiorul religiei musulmane, care să respingă cu hotărâre astfel de manifestări, să arunce asupra lor blamul societăţii musulmane? Asta ar fi cea mai bună dovadă că, într-adevăr, Islamul doreşte o convieţuire paşnică cu celelalte religii.

Sunt doar câteva idei care sunt propuse a fi discutate. Sunt convins că puțini vor fi de acord cu mine la toate cele cinci puncte. De asemenea, sunt convins că există multe alte idei de abordat referitoare la subiectul menționat. Tocmai de aceea trebuie să discutăm, ca să ne prezentăm unul altuia argumentele. Să folosim cuvintele, nu armele!