Cum a apărut primul volum CAS

Februarie 25, 2018

Primul volum al Conferinţei Anuale de Semiconductoare (CAS) a fost tipărit în 1983, în niște condiții speciale. În ianuarie 1983, la propunerea managerului CAS din anul precedent, Marian Bădilă, mi s-a încredinţat mie conducerea executivă a conferinţei (titlul era de « Manager al conferinţei »). Foarte pătruns de noua calitate, i-am promis d-lui Dr. Constantin Bulucea (« Preşedintele conferinţei » şi, pe atunci, Director ştiinţific al institutului) că voi face tot posibilul să scot un volum cu forma scurtă a comunicărilor, care să fie înmânat participanţilor în ziua începerii manifestării. Ce mai, ca la marile conferinţe din străinătate, despre care mai mult citiserăm decât participaserăm noi la ele.

Ştiam că editarea unui volum al conferinţei era cea mai mare dorinţă a d-lui Bulucea (Bulu, cum îi spuneam noi). În treacăt fie spus, era reconfortant să ai în plin comunism un şef care avea drept idoli profesori americani. Bulu a fost desigur foarte încântat, opinând că va fi foarte greu! Am elaborat împreună un grafic strict care să asigure reuşita acestei îndrăzneţe idei. Era greu de realizat culegerea tipografică fără erori a unor lucrări ştiinţifice cu multe formule, tabele etc. Singura soluţie era tipărirea ofset, de tip fotografic, fără culegere. Participanţii urmau să-şi scrie lucrările (maximum patru pagini A4, pentru ca întotdeauna o lucrare nouă să înceapă pe pagina din dreapta) pe nişte formulare speciale, cu un caroiaj albastru care indica zonele în care se poate scrie şi cu ce caractere. De ce? Pentru că numai culoarea albastră era cea care nu mai apărea, în sistemul ofset, pe volumul tipărit. Să nu uităm: suntem în 1983, nu se pomenea de calculatoare personale pe atunci.

Acceptarea lucrărilor se făcea în două etape. Mai întâi, până la 30 aprilie, se trimiteau nişte foarte scurte rezumate (cel mult o pagină), pe baza cărora se făcea o primă selecţie de către un comitet format din specialişti în domeniu, profesori universitari, doctori în ştiinţe etc. Cei care treceau de această etapă (cam 60% din lucrările primite), trimiteau forma lungă a rezumatului, de patru pagini, pe formularele speciale pe care noi le furnizam. Din nou se făcea o selecţie, pe baza noii forme trimise până la 30 iunie. Erau respinse cam 10-15% din lucrări. Cele alese intrau imediat în tipografie (nu mai târziu de 30 august, ca să mai fie timp pentru tipărire). Volumul era gata în primele zile din octombrie şi era înmânat participanţilor în prima zi a conferinţei, în miercurea din a doua săptămână a lui octombrie.

Dau toate aceste amănunte pentru a înţelege ce muncă necesita editarea volumului, cât de serioasă era selecţia, câţi oameni contribuiau la această lucrare şi veţi vedea cum era să se năruie totul … din motive politice. Pentru că apariţia primului volum a fost umbrită de nori foarte negri. Dar să nu anticipăm!

Eram, deci, în 1983. Noi, echipa conferinţei, asiguraserăm desfăşurarea întregului grafic stabilit. Formularele albastre fuseseră tipărite, fuseseră trimise „chemări” (traducerea cât mai directă a englezeştilor „call for papers„, imposibil de folosit ca atare în acea perioadă) pentru trimiterea de comunicări, fuseseră recepţionate şi selectate lucrările în două „trepte”. Tot ce era scris de echipa conferinţei era redactat, de mine şi de colegii mei, la maşina de scris IBM (cu capete de schimb, pentru diferitele tipuri de litere). Nu mai spun că toate corecturile se făceau cu vopsea albă, apoi se scria deasupra. Pentru cei care organizează azi manifestări de orice fel cu ajutorul calculatorului, toate acestea pot părea un coşmar. În mare măsură aşa şi era.

În fine, la 1 august aveam toate comunicările selectate, formularele primite şi ordonate pe secţiuni şi volumul redactat (un cuvânt înainte al lui Bulu, apoi prezentarea echipei de conducere, cuprinsul, indexul de autori cu indicarea paginii la care apărea fiecare lucrare). O muncă grea, făcută de o echipă numeroasă. Cum să-l tipărim? Bulu a aflat traseul oficial care trebuia urmat. Aprobări de la sectorul PCR, apoi de la Comitetul Municipal PCR, repartizarea la o tipografie. Părea simplu!

De fapt, de sector am trecut relativ repede. Cam pe 10 august aveam aprobarea (o adresă scrisă). La Municipiu, Bulu a fost de părere că e mai bine să merg eu. Am luat volumul sub braţ şi m-am prezentat la actuala Primărie Generală, de lângă Cişmigiu. Am intrat în biroul unui tovarăş Pop (dacă-mi aduc bine aminte), cu care Bulu vorbise la telefon („E cel mai „scuturat” de pe-acolo!”, îmi precizase Bulu, care nu se prea ferea de mine) şi care promisese că ne va ajuta.

Tovarăşul Pop m-a primit foarte amical (avea o figură cu totul atipică pentru un activist) şi mi-a spus „hai la omu’!”. Nu ştiam cine era „omu’„, dar n-am mai apucat să-l întreb, nici el nu mi-a spus. Am navigat îndelung prin coridoare lungi şi întunecoase. Pe dinăuntru, clădirea părea mult mai mare decât pe dinafară. În fine, am intrat în biroul unei secretare, în care am aşteptat amândoi câteva minute. Am fost invitaţi înăuntru. Acolo, la un birou, stătea un tip cu o figură deloc simpatică şi cu părul roşu. A ascultat plictisit cele câteva cuvinte spuse de tovarăşul Pop, care în final a precizat: „Dânsul e cu cartea” (nici nu mă întrebase cum mă cheamă, de fapt). Tipul cu părul roşu a lătrat scurt: „Să vedem!” şi a întins mâna după volum. Era un dosar plic care cuprindea rodul muncii noastre de câteva luni. L-a deschis şi … i-au căzut ochii pe prima foaie: „Cuvântul preşedintelui conferinţei„. S-a înroşit şi mai tare (ceea ce iniţial părea imposibil) şi a început pur şi simplu să zbiere ca un apucat: „Ce preşedinte, care preşedinte ?! În România există un singur preşedinte, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!! Şi unde e citatul din « tovarăşul »? Ce-i asta ? Aţi înnebunit ?” Cu un gest furios a aruncat foia respectivă. În clipa următoare, am început să alerg prin cameră, încercând să prind înainte de atinge podeaua foaia buclucaşă, transformată într-un adevărat avion de hartie, cu traiectorii imprevizibile. Nu ştiu de ce încercam să o prind cât mai repede, pentru că mai simplu era să o las mai întâi să ajungă jos, pe podea. Poate încercam să diminuez gravitatea incidentului, prin aducerea cât mai rapidă a foii cu probleme în interiorul dosarului. Dar partida era deja pierdută.

Tovarăşul Pop a înţeles că în condiţiile date orice insistenţă era inutilă. Ne-am retras amândoi şi ne-am întors în biroul lui. Pe drum mi-a aruncat peste umăr „nasol, trebuia să mă uit măcar pe prima pagină„. La uşa biroului, am vrut să-i mulţumesc pentru ajutor şi să mă retrag, dar omul m-a invitat înăuntru, spunându-mi printre dinţi, atunci cînd eram în prag „lasă, că găsim noi alte căi!„. M-a poftit să iau loc, s-a aşezat, destul de nonconformist pentru acea epocă, direct pe birou şi a început să gândească cu voce tare: „Cum naiba îl cheamă pe băiatul ăla de la Tehnică?„. Era clar că nu pe mine mă întreba. Nici nu ştiam la care „tehnică” se referă. Deodată i-a venit: „A,

Ganea! Te duci la el şi spui că vii din partea mea. E la Editura Tehnică, la Casa Scânteii, uşa din dreapta„. I-am mulţumit, am înşfăcat dosarul şi am plecat direct spre noua ţintă.

Ajuns la Casa Scânteii (acum se numeşte Casa Presei), apărea o nouă problemă, de care nici nu eram conştient. Am ajuns la uşa „din dreapta” şi portarul m-a luat imediat la întrebări: „Cine sunteţi şi unde mergeţi?„. Fără nici o ezitare i-am spus: „Vin de la Comitetul Municipal de partid şi vreau să ajung la Editura Tehnică„. Instantaneu, portarul a luat poziţia de drepţi şi m-a condus până la lift, debordând de indicaţii privind ce să fac odată ajuns la etajul al şaptelea. Ameţit, încercam să-mi revin în lift, când brusc am înţeles. Eu îi spusesem cinstit de unde vin, iar el crezuse că sunt chiar de acolo: de la Municipiu! Eram îmbrăcat într-un sacou albastru, purtam cravată şi, întâmplător, eram deja „tuns de toamnă„. Probabil că cu părul lung pe care îl aveam cu două zile în urmă n-aş fi provocat acea confuzie. În fine, fără să vreau mă dădusem drept ceea ce nu eram.

Urmarea a fost simplă: aflând că sunt trimis de tovarăşul Pop, tovarăşul Ganea a fost foarte amabil, mi-a spus să las volumul acolo, urma să fie inclus peste noapte în planul editorial şi să apară până la sfârşitul lui septembrie. Mi-a spus să-l contactez peste câteva zile, ca să-mi spună la ce tipografie era repartizat. Aşa a şi fost, volumul a apărut la timp, fără nici o modificare: cu prima pagină care cuprindea „Cuvântul preşedintelui conferinţei” şi .. fără nici un citat din „tovarăşul„. Aşa erau traseele aprobărilor în comunism: sinuoase şi multiple.

Anunțuri

PSD-România 2-0!

Ianuarie 17, 2018

Din multitudinea de evenimente ale ultimelor 2-3 zile, mi-am propus sa decupez doar două, semnificative pentru modul în care PSD (vai, să nu uităm de ALDE, ca să nu fie doar tusea, ci și junghiul!) își bate joc de votul a milioane de români. Aceste două evenimente sunt veritabile goluri înscrise de un partid împotriva unei țări!

Primul gol: marți, 16 ianuarie, dimineața. Premierul Japoniei (a treia economie din lume!) începe o vizită, în premieră, în România. În premieră, dar fără premier român, pentru că dl. Tudose a fost demis cu o zi înainte!  Drept care premierul japonez este redirecționat spre Muzeul Satului… Fără comentarii! Totuși, e vorba despre o vizită de mare importanță, fixată cu multe săptămâni în urmă. Chiar nu se putea amâna tăierea capului dlui Tudose pentru joi sau vineri? Ce se putea întâmpla în 3 zile? Oare îi era frică șefului suprem că în cele 3 zile se schimbă majoritatea din CEx și dl. Tudose rămâne premier și favorita Carmen Dan pleacă?  Deci e mai important ce dorește dl. Dragnea decât ce e bine pentru România? Se pare că da! Noroc că președintele Iohannis salvează situația, având, se spune, niște convorbiri bune cu premierul japonez, concretizate prin ideea de a lansa un parteneriat strategic între România și Japonia! O știre care poate contrabalansa în presa mondială gafa uriașă a PSD.

Al doilea gol: tot marți, 16 ianuarie, după amiaza. Aflăm că dna Viorica Dăncilă va fi propunerea PSD pentru funcția de premier. Știam cu toții că e europarlamentară de Teleorman și președintă a organizației de femei. Dar doar atât! Drept care, în mod justificat, dl. Dragnea este întrebat de presă ce o recomandă pe dna Dăncilă pentru această funcție extrem de importantă. Președintele PSD ocolește răspunsul, vorbind despre calitățile moral-volitive ale candidatei. Presa insistă: ”Dar care sunt proiectele pe care le-a propus dna Dăncilă în Parlamentul European?” Dl. Dragnea zâmbește și găsește răspunsul salvator: ”Vă va spune chiar dna Dăncilă. Nu vreau să le spun eu și apoi dna Dăncilă să spună că vi le-a spus dl. Președinte”. Dar ce să vezi?! Este întrebată chiar dna Dăncilă care sunt proiectele lansate de Domnia sa, iar răspunsul ei este aiuritor: ”Despre acest subiect v-a vorbit dl. Președinte!” Ce să mai comentezi? Dacă mai adăugăm un scurt interviu luat la Bruxelles europarlamentarei Dăncilă, în care Domnia sa spune cu seninătate că Pakistan și Iran sunt state membre ale UE (înregistrarea circulă pe Internet), avem date suficiente privind capacitățile doamnei în chestiune de a conduce un guvern al unei țări UE. Sau poate că reporterița belgiană era plătită de statul paralel pentru a devoala punctul slab al dnei europarlamentar: nu știe care sunt statele UE. Jenant!

Intram în anul Centenarului sub proaste auspicii! Partidul la putere nu e interesat decât de salvarea propriului șef și e clar că va acționa ca atare! Pentru că dna Dăncilă are o mare calitate (pe care dl. Dragnea a precizat-o apăsat în fața CEx): susține modificarea legilor justiției, adică salvarea de la închisoare a corupților!

Oare cât va fi scorul PSD-România la sfârșitul acestui an? Poate face cineva presupuneri?

Să votăm cu capul, nu cu inima!

Decembrie 22, 2017

Succesul zdrobitor al PSD la alegerile din decembrie 2016 s-a produs din cauza absenței unui mare număr de alegători. Este un adevăr acceptat de toți, nu e nevoie să mai dau cifre. Urmarea logică a acelui succes este controlul aproape total pe care PSD îl exercită în prezent asupra României. Parlamentul a început deja să creeze un stat-PSD, cel puțin până la viitoarele alegeri, dacă nu și pe termen mai lung! Printre altele, cum pesediștii nu pot propune pentru 2019 un candidat viabil la președinție, au trecut la reducerea pas-cu-pas a atribuțiilor președintelui.

Revin la fraza inițială. Ce a favorizat această situație? Sigur, au contat și promisiunile mincinoase făcute în campania electorală, cum azi se vede foarte limpede. Dar aici pe mine mă interesează o altă cauză a acestei situații. Cei care, deși puteau, nu s-au dus la vot. La prima vedere, ei răspund corect: nu aveam cu cine să votăm! Dar eu cred că inclusiv în situația în care ”nu ții” cu niciunul dintre partidele actuale, tot ești dator să votezi! O faci pentru ca cei care vor câștiga să nu aibă întreaga putere și, ca urmare, să nu poată să facă tot ce le trăsnește prin minte (ca acum)! Degeaba le cerem astăzi celor din PNL, USR sau chiar PMP să facă o opoziție cât mai dură la avalanșa pesedistă. Ei sunt puțini în Parlament, așa că opoziția lor e ineficientă. De ce? Pentru că noi, alegătorii, prin vot sau prin absență, am construit structura Parlamentul actual! Cum bine spune un fost coleg de liceu (Gheorghe Neguţ, „Oameni fără niciun Dumnezeu”): „Mă întreb aproape cu disperare de unde au apărut aceste hiene parlamentare? Cred că din somnul raţiunii electoratului în 11 decembrie 2016”.

Știu, sunt mulți ”puriști” care vor spune, absolut justificat: ”Eu votez cum îmi dictează conștiința! Nimeni nu îmi poate impune să votez cu PNL unde sunt X și Y, pe care îi știu de ani de zile, de când erau în PDL și pe care îi detest cu argumente concrete!” Foarte corect! Dar asta înseamnă să votăm numai cu inima, și anume prin absența de la vot! Dacă facem așa, ne respectăm forul interior, ne simțim cumva împăcați cu sinele nostru, dar … nu mai putem să cerem o opoziție semnificativă la tot ceea ce face cel puternic! Nici să ne agităm atunci când PSD acționează după bunul plac! Corect ar fi să tăcem din gură până la viitoarele alegeri când, poate, ne vom fi învățat lecția și vom vota, chiar dacă nu ne place nicio tabără!

Alegerile sunt pentru ca țara să meargă corect. Nu sunt pentru ca eu, alegătorul, să mă simt împăcat că nu am votat pentru că n-am avut cu cine! Ci pentru ca viața politică de la mine din țară să fie una cât mai normală. Pentru ca Puterea să nu fie dată, toată, în mâna unuia singur! Nu e normal să fie așa! Trebuie ca Opoziția să aibă la dispoziție mecanisme cu care să poată trage de mânecă o Putere care o ia razna! Orice individ șef de partid își pierde busola atunci când are TOATĂ puterea în mână. Îți trebuie mult bun simț natural, multă cultură, multă inteligență pentru a rămâne cu capul pe umeri într-o asemenea situație. E greu de găsit un astfel de om! Astăzi, eu nu-l văd printre cei aflaţi la putere!

N-aș vrea cu nici un chip să-i acuz de intenții rele pe cei care în decembrie 2016 n-au votat. Poate că nu au luat în considerare cele spuse acum de mine. Poate că se vor gândi la ele data viitoare. Poate vor înțelege că absența lor de atunci i-a ajutat pe cei care au câștigat. Poate în 2020 vor vota, chiar dacă o vor face ”à contrecoeur!” Medicamentul e uneori amar, dar necesar!

Alegerile din 11 decembrie au fost fraudate!

Decembrie 23, 2016

Nu, nu s-a furat la urne, nici la adunarea voturilor pe județe sau la centralizarea pe țară. Frauda constă în faptul că PSD nu a vrut sa-și anunțe înainte de ziua alegerilor candidatul la funcția de premier. Și nu a făcut-o pentru că era convins că ar fi pierdut voturi dacă l-ar fi anunțat. Dl. Dragnea știa pe cine va propune ca prim-ministru, pentru că a declarat după alegeri că avea cunoștință de legea care îi interzicea accesul la această funcție. Deci avea pregătit de mult numele persoanei propuse abia acum.

De ce este aceasta o fraudă? Pentru că se încadrează perfect în definiția termenului:  ”înșelăciune, act de rea-credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia”. Poți să minți spunând un neadevăr, dar poți să minți și prin omisiune. E la fel de grav!

Întrebarea care se pune este următoarea: oare PSD ar fi câștigat sau ar fi pierdut voturi dacă ne spunea în campania electorală că o vor propune premier pe doamna Shhaideh? Eu zic că ar fi pierdut, și nu puține! Sunt curios cine ar putea să susțină că ar fi câștigat voturi!

În fond, alegerile acestea pentru așa ceva au fost: ca să stabilească cine va forma Guvernul, pe baza unei majorități în Parlament. Oare electoratul actual al PSD (acei peste 45% din cei prezentați la urne) este de acord cu această numire? Dacă da, nimic de zis, totul e OK! Dacă nu, înseamnă că a fost o fraudă! Li s-a dat de-nțeles că dl. Dragnea va fi premier, deși acest lucru nu era posibil. În schimb, acum este propusă o persoană practic necunoscută.

În lumina celor întâmplate, probabil că ar trebui ca pentru viitor să se adauge în legea electorală obligativitatea de a menționa premierul pe care fiecare formațiune politică îl propune atunci când solicită votul popular. Ar fi cel mai corect! Sau măcar să se precizeze în lege că propunerea de prim-ministru trebuie să fie o persoană care a câștigat un loc de deputat sau senator prin alegerile respective. Deci are o oarecare legitimitate prin vot popular.

Pentru situația de acum, puterea de a respinge această propunere o are exclusiv Președintele! Eu zic că așa ar trebui să procedeze. Sigur, există amenințarea abia voalată a PSD+ALDE cu suspendarea Președintelui. Aș vrea să văd și eu câtă lume ar vota suspendarea pentru vina de a nu o fi numit pe dna Shhaideh ca prim-ministru. Ceva îmi spune că mult mai puțini decât electoratul PSD (care reprezintă cam 18% din totalul votanților). Iar rezultatul unui asemenea referendum ar însemna să aflăm cât din populație mai susține actuala coaliție, după nominalizarea-supriză! Aș zice că PSD nu-și dorește să afle asta!

Cineva, acolo sus, ne iubește!

Decembrie 14, 2016

Prin anii ‘70, Romulus Rusan era pentru mine un nume de cronicar de film. Cum eram mare amator de cinema, citeam cu nesaț tot ce scria, cu bucuria de a fi găsit pe cineva care să gândească și să scrie aproape cum aș fi făcut eu. Începând cu ”America ogarului cenușiu”, am descoperit un prozator aproape de sufletul meu. Am citit ”Roua și bruma”, apoi ”Cauze provizorii” ș.a. Știam că este căsătorit cu Ana Blandiana, poeta generației noastre! Ei doi erau printre puținele noastre speranțe că vom putea supraviețui intelectual în comunism.

Și a venit decembrie 1989, iar cei doi au fost pentru un timp scurt în atenția opiniei publice, până la preluarea totală a puterii de către cei care fuseseră destinați să o facă.

Mai apoi, apariția Alianței Civice, esențială pentru democratizarea României, cum s-a dovedit, a însemnat propulsarea din nou în prim plan a Anei Blandiana, secondată de Romulus Rusan. Iar construirea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de al Sighet reprezintă rodul muncii lor neobosite alături de mulți oameni de mare valoare.

Atunci când am devenit membru al conducerii Alianței Civice, am constatat că Romulus Rusan este un personaj esențial pentru organizație. Nu numai pentru că era cel care redacta toate comunicatele către presă ale Alianței, ci și pentru că acționa ca un senzor extrem de sensibil şi corect faţă de cei cu care organizația venea în contact. Am văzut puţini oameni care să perceapă cu atâta sensibilitate cu cine au de face de fapt, dincolo de aparenţele care adesea înşeală. În plus, la apariția Academiei Civice, Romulus Rusan a devenit editor al majorității cărţilor (şi nu sunt puţine) pe care le-a publicat fundaţia. Era și director științific al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului.

Dincolo de toate cele de mai sus, trebuie să adaug că Romulus Rusan era un om ca nimeni altul: blând, dar ferm, extrem de politicos și de atent să nu deranjeze pe cineva, dar în același timp stăruitor și atent la cele mai mici detalii (și mă refer nu doar la cele tipografice) !

Pentru mine (și sunt convins că nu numai pentru mine !) Romulus Rusan constituia împreuna cu Ana Blandiana un monolit și un important punct de sprijin în ceea ce gândeam și făceam!

La înmormântare, mulți dintre cei care au vorbit l-au comparat pe Romulus Rusan cu un înger. Era de fapt ceea ce simțeau toți cei de față! Poate contribuia la asta și dumnezeiasca interpretare a cvartetului vocal, care de undeva, de sus, oferea cântările slujbei…

Oricum, eu am convingerea că, de-acum încolo, vom avea un nou punct de sprijin, undeva sus, acolo unde chiar contează ! Cineva, acolo sus, ne iubește !

Despre victoria zdrobitoare a PSD

Decembrie 12, 2016

Se spune că poporul nu greșește niciodată în alegerile lui. Legea numerelor mari consideră că atunci când un experiment se repetă de foarte multe ori, rezultatul mediu obținut se apropie de valoarea așteptată. Cum un vot poate fi considerat un experiment, milioane de voturi se vor apropia de rezultatul așteptat. Care era rezultatul așteptat? Evident, cel indicat de datele de intrare. În cazul alegerilor, poporul prelucrează datele pe care le primește: ce spune presa, ce simte că e bine pentru el, în cine are (sau nu) încredere.

Succesul PSD în alegeri era previzibil. Nu se știa cât de mare va fi diferența față de al doilea clasat, PNL. Alegerile locale dăduseră, în primăvară, o diferență la nivel național de cca 6%. Cum de a crescut această diferență până la peste 25%? Și, mai important, cum de a ajuns PSD la 45%?

Sigur, au contat elementele pe care le știam: partizanatul împotriva PNL al televiziunilor de știri cu cea mai mare audiență (A3, România TV, B1), slăbiciunea conducerii PNL (partid care încă n-a mistuit înghițirea pe nemestecate a PDL; în plus cei doi șefi succesivi de campanie, domnii Blaga și Falcă, au ieșit din joc unul după celălalt, e drept, din motive diferite), apariția USR (care a ”mâncat” aproape 9% din electoratul PNL). Astea toate explică o scădere a PNL, de la 32% la localele din primăvară, la 20% acum. Dar cum de a crescut PSD? Eu propun o explicație care, oarecum surprinzător, se referă la trei subiecte legate de relațiile externe.

Un prim subiect ar fi reacția palidă, inițial chiar de încurajare, manifestată de conducerea UE la valul migrator de o amploare nemaiîntâlnită. Cel de-al doilea este presiunea evidentă dinspre UE pentru acceptarea unor practici complet străine unui popor ortodox. Pozițiile partidelor românești referitoare la acest subiect au fost developate prin propunerea de referendum pentru modificarea definiției din constituție privind familia.

La ambele subiecte de mai sus, PNL, un partid care face parte din familia popularilor europeni, deci are niște obligații limpezi, a ”scăldat-o”, cum se zice. La fel a procedat și Președintele Iohannis, care, în mod evident, nu avea altă soluție din înălțimea funcției sale.

Pe de altă parte, PSD s-a situat pe o poziție fermă, fără echivoc: contra primirii migratorilor în Europa și pentru familia tradițională! Era ceea ce aștepta poporul. Iată că este cineva care nu aprobă slugarnic și fără discernământ tot ce vine de la Bruxelles!

În plus, în ultima lună de campanie, după ce a văzut rezultatul alegerilor din SUA, PSD și-a recalibrat mesajul anti-guvern (bine ”împachetat” de televiziunile prietene, pentru că, deși PSD avea un om al lui ca vice-ministru, despre asta nu s-a suflat un cuvințel!). A schimbat termenul generic cu care erau numiți membrii guvernului: în loc de ”tehnocrați”, s-a trecut la mult mai percutantul ”sorosiști”! Cu trimitere directă la cel care sprijinise și campania perdantă a lui Hilary Clinton, George Soros, care întrunea și două caracteristici mult blamate de naționaliști: evreu și ungur. Mesajul era clar: dacă Soros, care este sprijinitorul lui Cioloș, a pierdut cursa din SUA, înseamnă că noul președinte american va fi mai apropiat de cei care sunt contra lui Soros, nu-i așa? Acest al treilea argument extern a fost, poate, cel mai puternic!

Pe de altă parte, tot ce nu putea spune PSD (care, totuși, e membru al partidului socialiștilor europeni), a spus PRU, partid creat de sub ”mantia” PSD (precum România Mare, în 1990), special pentru a face treburile murdare. Iar legătura vizibilă dintre PSD și PRU era Victor Ponta, cel care părea că este în ambele partide. Făcând cu ochiul, ca să înțeleagă oricine că ”ăștia, de la PRU, sunt tot ai noștri!”

Și aș mai adăuga ceva. Liviu Dragnea a avut înțelepciunea să fie mult mai puțin arogant decât iluștrii lui predecesori, Adrian Năstase și Victor Ponta. A avut mereu un ton ponderat, netezind asperitățile (sigur, cu excepțiile cerute de campanie, dar nota generală a fost de sobrietate). Nu știu dacă această atitudine i-a adus voturi în plus, dar n-ar fi exclus!

În final, un norișor care ar putea umbri bucuria câștigătorului acestor alegeri. Dincolo de posibilitatea de a fi propus de PSD și ALDE ca prim-ministru (în ciuda unei legi care, foarte clar, nu-i dă dreptul la această funcție), despre care vom vedea dacă se va transforma în realitate, Liviu Dragnea are însă un proces pe rol, pe care mă întreb cum ar putea să-l câștige, pentru că acolo, după cum am citit în presă, lucrurile sunt foarte clare în defavoarea sa. Salvarea i-ar putea veni doar de la o amânare sine die a procesului, căci achitat nu văd cum ar putea fi. Această amânare n-ar fi ceva neobișnuit. În fond, se știe, la un asemenea succes, totul e permis!

Crin a avut dreptate!

Iunie 8, 2016

Văd că nimeni nu compară rezultatele la localele din 5 iunie cu precedentul rând de alegeri, europarlamentarele din mai 2014. Și totuși, doar așa se poate vedea în mod real care este dinamica partidelor. Pentru că, în România (și poate nu doar aici), sondajele de opinie sunt, după părerea mea, absolut toate false, fie având mici ajustări față de rezultatele reale (care rămân cunoscute doar celor care le-au plătit), fie fiind pur și simplu inventate. La noi ar fi mare nevoie să existe un organism care să interzică pentru unul sau mai mulți ani acele case de sondaj care dau estimări false înaintea unor alegeri.

Dar să revenim la comparația între alegerile din 2016 și 2014. Este o operațiune simplă, pentru că principalele partide sunt, în mare, aceleași. Am analizat cu atenție cele două rânduri de rezultate, iar principalele concluzii sunt următoarele.

  1. Crin Antonescu a făcut în 2014 o mișcare nu doar surprinzătoare, ci și reușită! Prin fuziunea între PNL și PDL sub denumirea PNL, acest nou partid a venit foarte aproape de PSD. În 2014, PNL a luat 15%, iar PDL 12,23%. Adică erau două partide medii. Foarte departe de PSD, cu acel 37,6%. După fuziune, PNL obține în 2016 la votul politic (consilierii județeni) 32% (față de 27,23%, suma procentelor din 2014), în timp ce PSD stagnează la 37,55%.
  2. De fapt, s-ar putea spune că PSD e în scădere. Pentru că în 2014 își permitea să susțină și o parte din acel 6,81% cu care Mircea Diaconu a devenit europarlamentar. Adică procentajul real al PSD în 2014 era de peste 40%. Dar în 2016 există, în locul lui Mircea Diaconu, o formațiune care e în ”siajul” PSD, ALDE al dlui Tăriceanu, cu 6,31%. Deci PSD e totuși tot pe-acolo.
  3. Noua jucărie a dlui Băsescu, PMP, este în scădere netă, de la 6,21% în 2014, la 4,26% în 2016. Dacă tendința continuă, atunci PMP va fi cântecul de lebădă al dlui Băsescu, chiar fără intervenția (așteptată!) a DNA.
  4. UDMR scade e la 6,3%, la 5,36%. Nu mă pot pronunța asupra cauzelor, dar pericolul de neintrare în Parlament e mare.

În concluzie, PNL mi se pare că a făcut pasul așteptat și a devenit un partid mare! Dincolo de rezultatul de la București, mai slab decât așteptările, cred că marea problemă a PNL este lipsa unor voci puternice și credibile în presă! Or, un partid mare nu poate exista fără așa ceva! Redevine rapid un partid mediu…

PNL la localele din 2016: deocamdată, un rezultat bun!

Iunie 8, 2016

Pentru că au apărut o serie de aprecieri nefondate privind rezultatul PNL la recentele alegeri locale, cred că e util să prezentăm cifrele reale, cele pe care orice comentator de bună credință le poate obține de pe Net. Din păcate, vocile influente din presă preferă să vorbească ”după ureche” sau să mintă cu nerușinare!
PNL este rezultatul fuziunii din 2014 între PNL și PDL (fost PD, fost FSN). Ca să putem aprecia rezultatul obținut de actualul PNL la alegerile din 2016 pentru consiliile județene (așa numitul vot politic, cel care este cel mai bun sondaj de opinie pentru parlamentarele din toamnă), el ar trebui comparat cu rezultatele precedente la aceeași votare obținut de fiecare dintre cele două partide componente.
La alegerile privind consiliile județene, PNL a candidat de 3 ori sub nume propriu (în 2000, 2004 și 2008), de 2 ori sub sigla CDR (1992 și 1996) și o dată sub sigla USL (2012). Când a candidat sub numele PNL, rezultatele au fost: 6,96% (2000), 19,57% (2004 – de notat că au fost și câteva județe unde a candidat sub numele alianței DA), respectiv 18,65% (2008). În perioada CDR, rezultatele au fost: 21% în 1992, respectiv 16,4% în 2006. Toate cele 5 rezultate amintite mai sus sunt mai slabe decât rezultatul din 2016 (peste 32%). Doar în 2012, când se afla în USL, rezultatul a fost mai bun (peste 50%).
La PDL situația este asemănătoare. Doar la primele alegeri locale, din 1992, când FSN cuprindea și ceea ce avea să devină PDSR imediat după localele din 1992, acest partid a avut un rezultat mai bun decât cel din 2016, adică 41%. Apoi, la toate localele care au urmat, scorul a fost mai slab decât anul acesta: 11,6% în 1996, 9,9% în 2000, 15,95% în 2004, 28,38% în 2008, respectiv 15,39% în 2012.
În concluzie, din cele 7 rânduri de alegeri locale, din 1992 și până în 2016, rezultatul obținut de PNL în 2016 este cel mai bun de până acum pentru ambele partide componente (PNL, PDL), la fiecare dintre ele, cu excepția unui singur rând de alegeri (1992 pentru PDL, respectiv 2012 pentru PNL), când unul sau altul dintre partide era împreună cu actualul PSD.
Unde e ”dezastrul PNL” la localele din 2016? Ca să nu mai vorbim de diferența minimă dintre PSD și PNL la acest vot politic: în jur de 5%. Ce va fi la toamnă, rămâne de văzut. Dar oricum, pe baza rezultatului din 5 iunie 2016 nu se poate vorbi despre un rezultat slab. Sigur, impresia asta este dată de votul din București. Dar și aici să ne reamintim că la ultimele două alegeri (2008 și 2012) primar a fost ales dl. Oprescu (om funciarmente de stânga!), iar cele două primării de sector obținute de PNL în 2012 au fost câștigate sub sigla USL! Deci capitala nu s-a pierdut (cum tot scriu comentatorii..), ci nu s-a câștigat! Oricum, asta e o discuție separată.
Și atunci, de ce posturile TV și ziarele, electronice sau nu, dau aceasta impresie de înfrângere severă a PNL? Simplu! Aproape toate sunt arondate unor adevărați dușmani ai PNL, care îi doresc din inimă destrămarea (putem detalia, dar nu acum). Aici, în absența unor voci proprii puternice în media, stă punctul slab al acestui partid. Dacă nu vor ști ca până la parlamentare să modifice această situație, rezultatul de atunci (cel care contează enorm!) va fi mult mai slab! Cine are urechi de auzit…!

Autovehicule, biciclete şi pietoni

Iulie 28, 2015

Autovehiculele au determinat apariţia trotuarelor. Ele deveniseră necesare pentru a delimita un spaţiu în care pietonii să poată merge în linişte, fără teama de a fi claxonaţi sau chiar loviţi de autovehiculele devenite din ce în ce mai puternice. De multe zeci de ani, pretutindeni în lume, pietonii merg pe trotuar, iar autovehiculele (fie ele automobile sau motociclete) – pe aşa zisul carosabil. Şi toată lumea e fericită!
În ultimii ani, un nou vehicul s-a interpus între autovehicul şi pieton: bicicleta, devenită adevărat vehicul al viitorului. Iniţial asimilate cu autovehiculele (în fond, diferenţa stătea doar în forţa motrice: motorul, respectiv forţa fizică), cu care împărţeau carosabilul, bicicletele au trecut, cu timpul, la alte soluţii: piste speciale, construite în paralel cu carosabilul sau chiar mâncând fără milă din acesta, dar şi piste trasate pe trotuare, acolo unde erau condiţii pentru aşa ceva, adică lăţimea trotuarelor permitea delimitarea unor piste de biciclete fără a stânjeni pietonii. Iarăşi, lucrurile au devenit clare: autovehiculele merg pe carosabil, bicicliştii, atât pe carosabil (cu sau fără piste delimitate), cât şi pe trotuar (exclusiv pe piste delimitate), iar pietonii, pe trotuar. Şi iarăşi toată lumea e fericită.
Desigur, de-a lungul timpului, România nu putea sta deoparte faţă de aceste tendinţe. Dar, ca aproape întotdeauna, noutăţile din alte părţi ale lumii au fost asimilate la noi cu o notă foarte personală.
În primul rând, autovehiculele au intrat masiv pe trotuare, de regulă doar pentru parcări, mult timp insuficiente. Dar chiar şi după ce s-au construit tot felul de parcări, ele au continuat să fie ocolite de automobilişti. Să fie obişnuinţa de a-şi parca automobilul chiar în faţa casei, să fie zgărcenia unora, care evită astfel să plătească parcarea? Şi totuşi, o soluţie s-a găsit: acei morcovi de piatră care împiedică trecerea autovehiculelor de pe carosabil pe trotuar. Mult criticaţi de automobilişti, respectivii morcovi au început să civilizeze trotuarele Bucureştiul, multe dintre cele din zona centrală fiind redate pietonilor. Am văzut deja câteva alte oraşe mari din România curăţate de prezenţa automobilelor pe trotuare!
Din păcate, dezvoltarea nemaivăzută a circulaţiei bicicletelor, benefică din multe puncte de vedere, a dus în România şi la un efect extrem de deranjant. Apăraţi de multe ONG-uri în ceea ce priveşte relaţiile cu automobiliştii, bicicliştii au devenit nişte adevăraţi asupritori pentru pietoni. Practic ei au ocupat trotuarele, în ideea că acolo pot uşor să domine pietonii, în timp ce pe carosabil le sunt inferiori autovehiculelor. Şi astfel, pietonii au ajuns să fie alungaţi şi de pe trotuare, cele create iniţial special pentru ei!
Au contribuit la această situaţie şi autorităţile locale, care, într-un elan biciclistic (cu iz electoral, pe măsură ce numărul bicicliştilor creştea), au trasat mii de piste pe trotuare, de multe ori în locuri complet nepotrivite, cum presa a semnalat cu promptitudine. Practic, bicicliştii au fost invitaţi să se mute de pe carosabil, pe trotuare. Iniţial pe nişte piste, dar, odată ajunşi acolo, ei au început să circule pe TOATE trotuarele, nu numai pe cele cu piste trasate.
Situaţia cea mai dramatică din punctul de vedere al pietonilor este în parcuri. Practic nu mai există alee sigură pentru pietoni, care totuşi sunt mult superiori ca număr bicicliştilor. Dar ce folos! De exemplu, în parcul Herăstrău, cum există şi o iniţiativă (foarte bună, de altfel) de oferire gratuită de biciclete pentru plimbare, s-au trasat un număr mare de alei speciale. Acolo încă e mai simplu pentru pietoni: trebuie să încerci să te plimbi în spaţiul de pe alee rămas în afara pistei de bicicletă. Dar ce ne facem cu restul parcului, unde nu există alei, dar bicicliştii se plimbă în voie, cu viteze demne de un velodrom şi o agresivitate deloc mascată! Am încercat să vorbesc, fie şi în fugă, cu un astfel de as al .. ghidonului, dar mi-am dat seama că e imposibil: avea căşti la urechi, izolându-se astfel de orice discuţii cu plebeii pietoni! Întreb şi eu pe cei în drept: de ce mai există alei de biciclete, dacă bicicliştii merg PESTE TOT? Nu ar trebui să existe şi nişte alei exclusiv pentru pietoni? Cine îi apără pe cei care merg pe jos, fără să dispună de un vehicul?
Văd cu bucurie că în ultima vreme administraţia locală bucureşteană a renunţat la pistele de biciclete trasate pe trotuar şi a delimitat unele care au luat din spaţiul carosabilului. E foarte bine şi am văzut că acea pistă recent construită pe Calea Victoriei este mult folosită. Asta ar trebui să fie soluţia! Dar cum rămâne cu folosirea bicicletelor în parcuri? Noul şi frumosul parc proaspăt inaugurat în Drumul Taberei are prevăzute piste speciale pentru biciclete, ceea ce e foarte bine. Doar că bicicliştii merg peste tot, doar pe acele piste, nu!
Soluţia se impune: amenzi pentru biciclişti atunci când merg pe acolo pe unde nu au voie (trotuar sau alei din parcuri), stresând pietonii. Aşa se instalează obişnuinţa, prin coerciţie! Cred că după primele amendări, disciplina se va instala, în fine, şi în rândul biciliştilor.
Să ne înţelegem: sunt un adept al bicicletei. Am mers ani de-a rândul cu bicicleta, ştiu cât de plăcut este şi îi înţeleg perfect pe bicilişti. Dar sunt un şi mai mare adept al disciplinei! Oriunde, dar mai ales acolo unde încălcarea ei lezează pe un aproape al meu! Nu pot accepta ca mamele sau bunicile care se plimbă cu copii de mână într-un parc să fie permanent în alertă. Nici ca oamenii în vârstă să fie speriaţi cu claxonări insistente. Avem destule lucruri stresante, de ce să mai existe încă unul? Mai ales atunci când o minimă logică ne spune că situaţia poate fi uşor controlată!

Un om ciudat

Iulie 26, 2015

Sunt un om ciudat! Am fost decretat ca atare de o distinsă doamnă aflată la „vârsta de aur”, aşa că nu mai e niciun dubiu. Iată cum a s-a întâmplat totul.
O zi de foc la Buşteni, cu temperaturi de aproape 30oC, soare arzător şi lipsă totală de vânt. Atipic pentru zonă! Împreună cu soţia mea, Cristina, ne târâm prin soare până la marginea pădurii din preajma Căminului Alpin, iar ajunşi acolo, contrar obişnuinţei, ne aşezăm doborâţi la rădăcina unui brad falnic. Aproape întotdeauna mergem un pic mai adânc în pădure, dar acum nu mai avem forţe şi facem o haltă, chiar dacă la vreo 50 de metri de noi, un grup de 4-5 persoane discută cu voce tare, stând în picioare lângă un copac. După cât se pare, se uită la nişte poze pe o tabletă.
Între timp, doi domni, desprinşi din grup, unul de vreo 35 de ani, celălalt cam de 65-66 (vârsta noastră) încep să se plimbe agale îndepărtîndu-se de grup şi de noi, cel tânăr fâcând poze ale noilor vile apărute, cu un aparat performant, cu teleobiectiv.
Privim cu detaşare toate acestea, uitându-ne mai degrabă în depărtare şi discutând între noi cu voce joasă.
După câteva minute, grupul zgomotos se sparge, iar două doamne care fuseseră în el se îndreaptă agale oarecum spre noi. Una are peste 80 de ani şi vorbeşte foarte tare despre cum a fost ea înţepată de o viespe, cât de periculos e un asemenea eveniment şi cum a reuşit să scape. Cealaltă, cam de vârsta noastră, mai mult tace, având doar contribuţii minime la conversaţie, în general mirări onomatopeice faţă de evenimentele extraordinare relatate de prima doamnă.
Între timp, cei doi domni şi-au terminat plimbarea şi se îndreaptă tot spre locul în care stăm, astfel încât joncţiunea celor patru are loc cam la 3-4 metri de noi, lângă copacul cel mai apropiat. Trebuie să precizez că locul nostru nu era excepţional prin nimic, nefiind în potecă sau în măcar în apropierea ei.
Cei patru încep să vorbească între ei, foarte tare, stând în picioare. Mai mult, doamna cu viespea se desprinde uşor de grup şi vine la 1 metru de noi, stând în picioare şi continuând cu voce la fel de tare relatarea pe larg a evenimentului pe care îl trăise (pare-se, cu mult timp în urmă). Grupul lor, stând în picioare, se apropie de noi şi face un fel de cerc în jurul nostru, care stăm jos. Toţi continuă să vorbească, situaţia devenind extrem de jenantă. Noi schimbăm priviri între noi, dar grupul nu pare deloc impresionat de asta. Atunci, fără să scot un cuvânt, fac o încercare de a mă ridica de jos, încercând să arăt că noi nu mai putem suporta situaţia asta. Dar, repet, fără să scot un cuvânt. Şi atunci, stupefiant, doamna cu viespea devine ofuscată: „V-am deranjat?” Şi pleacă majestuos, aruncând de la distanţă un: „Ce om ciudat!”. Mai face câţiva paşi, aşteaptă să fie ajunsă de ceilalţi din grup (plecaţi şi ei, în fine) şi strigă şi mai tare (ca să o aud): „Am cunoscut un om ciudat!”. Rămâne mai mult lângă noi doar tănârul, care mă abordează şi el zâmbind (ceea ce mă face să cred că îşi va cere scuze): „V-am luat priveliştea?”. La care eu scot primele cuvinte de la începutul incidentului: „Nu, intimitatea!”. Răspunsul tânărului (repet, cu 30 de ani mai tânăr ca mine) este tăios, pe un ton de ceartă: „Intimitatea o aveţi acasă, nu în pădure!”. Pleacă şi el imediat după restul grupului, înainte de a apuca eu să mai spun ceva.
Iată faptele! Nu e nicio îndoială, de-acum înainte voi fi considerat un om ciudat. Asta e ştampila care mi-a fost pusă de nişte persoane, desigur, cu multă experienţă în domeniu. Nişte oameni „normali”!