Gânduri despre „Spy/Master”
De la fereastra mea văd un panou uriaș de publicitate, în care, cam la fiecare 15 minute, zi și noapte, rulează un promo (forșpan) pentru mini-serialul „Spy/Master”. De fapt, acestei noi producții cinematografice i se face în prezent o propagandă teribilă pe toate canalele (reclama de pe Facebook apare foarte des), cum n-am mai văzut. E clar, sunt bani mulți în joc! Oare ai cui? Intrigat, am urmărit și eu filmul. E bine lucrat, profesionist, alert, fără timpi morți, bine jucat. Dar scenariul, ei bine, aici e loc de multe întrebări.
Cum probabil știți, e vorba despre celebra defectare în Occident, din 1978, a generalului Pacepa, pe atunci, adjunctul șefului DIE (securitatea externă) și consilier personal al lui Ceaușescu. A fost o lovitură teribilă pentru regimul dictatorial de la București, de fapt, momentul în care americanii (și Vestul, în general) au început să înțeleagă cu cine au de a face.
Mi se pare ciudat că scenarista româncă Adina Sădeanu a ales să pornească nu de la istoria cunoscută (să zicem, varianta neutră Wiki, unde adevărul rezultă din confruntarea diverselor păreri), ci de la varianta promovată încă din 1978 de Securitatea română și apoi, după 1989, de nostalgicii ceaușiști. Adică Pacepa ar fi fost un spion KGB, care se ocupa în România cu tot felul de învârteli în folos propriu și, fiind cât pe-aci să fie prins pentru afaceri, alege să defecteze în SUA și nu la Moscova. E ciudat că această variantă a fost acum premiată la un concurs de scenarii și a devenit acest serial, împins cu insistență în atenția publicului. De ce acum? Să se fi așteptat moartea lui Pacepa (februarie 2021), adică momentul în care nu mai poate protesta?
Dar scenariul dezvoltă nu doar această teorie (repet, neacceptată până acum oficial, dovadă fiind faptul că Pacepa a fost reabilitat de justiție), ci și impune adevărate comparații între trei servicii secrete: Securitatea română (externă, adică DIE), KGB și CIA. Nu voi povesti subiectul, pentru că poate vreți să vedeți serialul, voi spune doar că, după părerea mea de spectator imparțial, ordinea finală a serviciilor, așa cum rezultă din film, este:
- Locul întâi, KGB. Nu doar pentru că Victor Godeanu, alias Pacepa, a fost, este și (după cum se înțelege) va fi omul lor. Ci pentru că KGB intervine decisiv în două situații limită: o extrage pe fiica lui Godeanu din România ceaușistă și o aduce la Bonn, apoi îl salvează pe Godeanu însuși de la lichidarea de către securista Carmen, trimisă tot la Bonn, pe urmele lui. Și ca să avem și o probă de cât de buni și loiali sunt kaghebiștii, generalul care îl salvează îi aruncă lui Godeanu replica: „Noi, rușii, nu ne uităm prietenii!” Ce vreți mai mult? Așa serviciu de spionaj, jos pălăria! Ba este chiar un promo pentru ruși în general. Chiar acum, când vorba aia, chiar au mare nevoie de așa ceva! Ei, uite că li se oferă ocazia!
- Locul al doilea, Securitatea română. Și ea e tăricică! Super-agenta Carmen se descurcă precum peștele în apă în Bonnul capitalist: pune microfoane la domiciliul unui funcționar al ambasadei americane, e cât pe-aci să-l captureze pe Godeanu aflat într-o locuință conspirativă din Bonn, iar în final, apoteotic, vine chiar o echipă de securiști bucureșteni, care pătrunde ca în brânză în ambasada americană de la Bonn, îl extrage pe trădătorul Godeanu, iar Carmen e cât pe-aci să-l execute, când… vine generalul KGB de mai sus și o împușcă. Cum am spus, KGB bate tot!
- La coadă, CIA. În general, americanii par să fie în acest film penibili! Se împiedică în proceduri democratice tergiversând transportul fugarului în SUA, iar în ambasada lor din Germania intră oricine fără probleme. Teribila Carmen dă un telefon chiar dinăuntrul ambasadei (?), cu care păcălește o funcționară credulă. Ce mai! Lipsă totală de proceduri de securitate și naivitate cât cuprinde. Dacă n-ar fi fost KGB-ul, săracul, nu știu cum scăpa cu viață Godeanu!? Cumva, americanii din acest film joacă rolul nemților din comediile despre WW2, adică sunt păcăliți de toată lumea cu mare ușurință.
Acest produs bine ambalat, numit „Spy/Master” (titlul e pus în engleză nu degeaba, ci cu schepsis, iar regizorul e american!), ni se servește nouă, românilor, întocmai și la timp: înaintea alegerilor de anul viitor. Adăugat altor produse similare (glume despre absurditățile UE sau texte obscure despre cât de răi sunt ucrainienii, deci bine le fac rușii, sau amintiri trucate despre cât de bine era în ceaușism sau …), contribuie la deplasarea opiniei publice românești dinspre Vest (SUA, UE) înspre Est (Rusia, China). În aceste condiții să nu ne mirăm că în 2024 vom avea un Parlament mult mai toxic decât actualul, cu un metal prețios în cantitate sporită, deci cu potențial crescut de a arunca în aer actualele acorduri cu Vestul. Dar atunci va fi prea târziu!


