Robert Imberger – profesor de fizică nucleară și termodinamică la Universitatea Technică din Aachen povesteste:
Duminica trecută am fost la o piață săptămânală locală. Exista acolo si un stand al partidului Verzilor pe tema „Protecția climei”.
Am fost abordat de un membru al partidului VERDE despre problema CO2 din lumea noastră.
M-am gândit în sinea mea… tocmai ai ajuns la persoana potrivită.🤣🥳
La un moment dat l-am întrebat pe „apărătorul climatului” (aproximativ 28-30 de ani vârstă):
„Cât de mare este conținutul de CO2 în aer ?”
Răspunsul lui: „Mare ! Foarte mare ! Spre foarte, foarte mare !„
Eu: „Cât de mare ? Ce procent ?”
El: „Nu știu!”🙄
Aha, îl credeam… un adevărat cunoscător, cand … colo !😁
Așa că am tot întrebat: „Ce mai este în aer?”
El: „Oxigen !”
Eu: „Corect ! Şi ce procent ?
„Nu știu !” a fost răspunsul lui.
I-am explicat că probabil este în jur de 21%.
I s-a părut plauzibil.🤔
Continui: „Ce alte gaze mai sunt in aer ?”
Clătinare din cap…. Ridică din umeri…😅
Eu: „Gaze nobile! Argon, Xenon, Neon, Krypton… Ai auzit vreodată de ele ? Dar ele reprezintă doar puțin sub un procent în total!”
Uimire gânditoare.
Am repetat ultima intrebare… Din nou (acum enervat) ridică din umeri și dă ochii peste cap…🙄
Eu: „Ai auzit vreodată de azot ?”
El: „Oh, da, corect… azot ! Da, avem și asta în aer!”
Eu: Și ? Câte procente ?„
El ridică din umeri din nou. Am simțit că s-a săturat de mine. Dar nu m-am dat bătut şi i-am explicat că azotul e cam 78%.
El, după o aritmetică mentală rapidă, a simțit ca ar trebui sa fie undeva pe la 60%: „Asta nu se poate, nu te cred, că atunci nu ar mai rămâne nimic pentru CO2„.
Şi-a dat seama CA NU PREA MAI RĂMÂNE NIMIC DIN PROPAGANDA FALSĂ DE SALVAT CLIMA PLANETEI A PARTIDULUI LOR VERDE!
Flyer-ele de propagandă pe care le ținea în mâna stângă se scufundau din ce în ce mai jos.😅
Eu: „Exact ! Ai dreptate ! Cel putin aproape ! Pentru că există doar 0,038% CO2 în aerul pe care îl respirăm!😄
Pur și simplu dezamagit … m-a părăsit.😅
––––––-
Dacă doriți să calculați mai departe:
Avem 0,038% CO2 în aer.
Natura însăși produce aproximativ 96% din aceasta.
Restul, adică 4%, ființa umană.
Adică 4% din 0,038%, adică 0,00152%.
Ponderea Germaniei în aceasta este de 3,1%. Astfel, Germania influențează cu 0,0004712% producerea de CO2 în aer!
Dar, mai întâi, cine este Ignat Bazilescu? Un tânăr reporter, născut în ziua de 20 decembrie, de unde și prenumele lui mai puțin obișnuit astăzi. Nu este primul celebru reporter român cu acest prenume. Înaintea lui, l-a purtat … Ignat Caracudi, creația marelui Caragiale, care își scria în Cișmigiu reportajele în care descria ”de la fața locului” convorbirile secrete între Rege și Președintele Consiliului de Miniștri. Ignat Bazilescu a împrumutat și perfecționat metoda: își scrie reportajele și interviurile în Herăstrău!
IS: Domnule Marius Bâzu, acum câteva zile ați lansat în mediul electronic un roman cu tentă polițistă. Știam că sunteți cercetător științific, autor de cărți de specialitate în limba engleză apărute la edituri străine, apoi autor și editor a 6 volume colective despre Ploiești și ploieșteni și al unui volum despre perioada studenției, 1966-1971, la facultatea de Electronică. Ba chiar ați scos și volum cu amintiri despre institutul la care ați lucrat. Deci, până acum, în afară de textele științifice, ați scris sau ați editat doar amintiri, ale Dvs. sau ale altora. Cum se face că ați trecut la ficțiunea literară? De fapt, este cumva ”Paralele inegale” un roman autobiografic?
MB: Încep cu ultima întrebare: nu, nu este un roman autobiografic! Deși foarte mulți dintre cititori așa l-au perceput. Am vrut să scriu despre două subiecte legate strâns de perioada comunistă, pe care eu le consider încă insuficient lămurite: relația cu Securitatea și plecările din țară. De fapt, cred că sunt insuficient lămurite în special pentru cei mai tineri, care n-au trăit acea perioadă. Surpriza mea a fost că mulți dintre colegii mei de școală, facultate sau institut de cercetare au primit foarte bine romanul, spunându-mi că sunt evenimente trăite și de ei. Și că se bucură că cineva le povestește exact așa cum au fost, iar ei pot confirma!
IS: Deci ați împușcat doi iepuri ca să zic așa: pe lângă publicul țintă, format de cei care n-au trăit pe atunci, au fost interesați și cei care au trecut prin evenimente similare sau foarte asemănătoare!
”Am scris un roman cum mi-ar plăcea mie să citesc”
MB. Exact! În plus, trebuie să spun că am intenționat să scriu un roman cum mi-ar plăcea mie să citesc. Adică să aibă o intrigă solidă, eventual cu o tentă polițistă, dar și o poveste romantică, să aibă un final fericit, iar cadrul să fie un oraș mare, descris cât mai fidel, stradă de stradă. În plus, să fie povestit cât mai bine, fără fracturi ale acțiunii, întoarceri în timp sau intercalări de voci diverse care să aibă rolul de a-l deruta pe cititor, doar pentru plăcerea autorului de a scrie un roman cât mai modern! Cu alte cuvinte, să fie un text plăcut de citit, care să te prindă și să te determine să-l parcurgi cât mai repede până la capăt.
IS: Din ce spuneți, aș zice că rețeta succesului ați găsit-o în romanele cu James Bond, personaj care, de altfel, este amintit de câteva ori în carte!
MB: Felicitări! Sunt plăcut surprins că ați sesizat asta! Sigur, deosebirile sunt mari: al meu e un roman ”soft”, fără scene dure, singura scenă violentă s-a întâmplat deja, iar eroul principal doar descoperă urmările ei.
IS: Pentru că ați deschis discuția despre subiect, sunt dator să vă întreb cât din roman e luat din viață și cât e rodul imaginației?
MB: Toată intriga polițistă, în care apar și servicii de informații străine e inventată. Dar multe scene sunt descrise așa cum s-au întâmplat în realitate.
IS: Stați puțin, că nu mai înțeleg nimic. Cum de apar scene din viață într-o intrigă inventată?
MB: Simplu, momentele trăite sunt cărămizi ale construcției romanului, dar așezate altfel decât s-au întâmplat în realitate. Câteva dintre ele chiar au fost ușor modificate pentru scopurile intrigii. Ca să fie mai ușor de înțeles o să prezint un exemplu. Eroul principal devine martor al unei crime petrecute institutul în care lucra. Adevărul este că în institutul în care am lucrat, cu mulți ani înainte de a fi eu angajat, se întâmplase o moarte suspectă, exact de genul celei din roman. Eu am mers mai departe și am imaginat chiar o crimă, al cărei autor este prins. Nu spun mai mult pentru că, poate, unii dintre cititorii acestui interviu încă n-au parcurs romanul. Oricum, ce am făcut eu în acest caz a fost să merg un pic dincolo de cele întâmplate, păstrându-mă în limitele plauzibilului.
”Nici un personaj din roman nu este 100% real!”
IS: Deci institutul din carte este cel la care ați lucrat timp de zeci de ani?
MB: Nici vorbă! Așa este, am lucrat 44 de ani în același institut, dar cel din roman este altul: un institut imaginar al cărui nume e inventat și care este plasat exact alături de institutul adevărat.
IS: M-ați pierdut!
MB: Fiind vorba de un institut imaginar, am avut totala libertate de a construi personaje imaginare din bucăți de personaje reale. Nici un personaj din roman nu este 100% unul real! Colegii mei de institut care au citit cartea probabil că au sesizat asemănări cu unele persoane cunoscute de ei, dar nici un personaj nu este exact ca în realitate. Eu nu intenționam să descriu fidel o situație reală, ci să creez o lume imaginară, dar perfect veridică! Și asta se pare că am reușit. Să merg până la capăt chiar cu exemplul de mai sus. S-a întâmplat că romanul a fost citit chiar de cel care fusese în realitate ofițer de serviciu în noaptea acelei morți suspecte și descoperise cadavrul! Nu știam și am avut o surpriză colosală când mi-a spus asta. M-a bucurat faptul că, din câte am înțeles, nu i s-a părut ceva greșit în modul în care am descris situația aceea groaznică.
IS: Este real personajul Franz Lehar, care vine de la o firmă germană să pună în funcțiune acele instalații cumpărate de institut?
MB: Oarecum, da! Situația prezentată a fost reală. În institutul la care am lucrat au venit într-adevăr doi specialiști de la o firmă străină (țara era alta, nu Germania, ca în roman) ca să pună în funcțiune două instalații cumpărate de institut. Eu, proaspăt inginer stagiar, am fost persoana de contact si m-am împrietenit cu unul dintre ei, care purta numele unui compozitor austriac cunoscut, dar nu Franz Lehar. Așa cum se spune în roman, el a crezut că o să merg apoi în țara lui ca să mă specializez pe acea instalație, dar n-a fost așa. Și, drept mulțumire pentru colaborare, mi-a trimis prin poștă două LP-uri, exact cele descrise în roman. Dar tot restul e inventat. Nici vorbă să fie spion MI6 (cel puțin eu nu știu să fie așa). Iarăși, e adevărat că l-am întâlnit după mulți ani, prin 1987-1988, la Târgul Internațional București, dar atât. Nici vorbă să fi avut atunci o altă întâlnire cu el în oraș etc. Din acest exemplu se poate înțelege că, de regulă, am pornit de la ceva real, dezvoltat apoi, după necesitățile intrigii pe diferite direcții.
IS: Da, ingenios, recunosc! Dar Grig, prietenul atât de apropiat, este un personaj real?
MB: Sunt mai multe persoane întâlnite de mine care au contribuit la construcția acestui personaj. Sigur că niciuna nu a fost spion străin. Iarăși, din ce știu (râde!). Pe de altă parte, pot să declar că Gina e un personaj complet inventat. Și mai sunt și alte personaje total imaginare.
IS: Dar Radu? Vă identificați cu el?
MB: Nu chiar! Deși sigur că are mult din biografia mea. Dar, cum am spus, nu eu am descoperit cadavrul. Și nici nu am ajuns la închisoare în noiembrie 1989. Dar cunosc pe cineva care a pățit asta. Și a fost eliberat doar pe 22 decembrie.
IS: Nu pot să nu vă întreb: dar Andrei? El este un personaj cât de cât real?
MB: Răspund la fel. Este compus din niște personaje cunoscute de mine, la care am adăugat foarte mult! Mi s-a reproșat că am creat un securist prea simpatic. A fost pentru că nu am vrut să fie un personaj schematic: securistul rău, care torturează și închide. De fapt, au existat astfel de specimene chiar la finalul anilor 80. Să ne amintim de cei care l-au omorât pe Gheorghe Ursu! Pe mine mă interesa devenirea unui om ale cărui date inițiale le-am descris în detaliu și nu cred că ar fi fost credibil dacă ar fi devenit un torționar.
”Îmi place ideea de ”a-i face cititorului cu ochiul”, de a-l pregăti pentru ceea ce va urma”
IS: În altă ordine de idei, mi-au plăcut mult descrierile de trasee parcurse prin București.
MB: Da, mulți cititori au spus asta! Este tot o tehnică preluată din romanele Bond, în care eroul se plimbă prin Londra, Paris, München sau Roma și descrie în amănunt pe unde merge. Mie îmi plăcuse mult această tehnică, așa că am aplicat-o la București.
IS: Tot referitor la tehnica scrierii. Am văzut că unele episoade sunt pregătite prin referiri anterioare, un fel de prevestiri ale celor care vor urma. De exemplu, James Bond apare la început în discuția dintre Radu și Grig, apoi Radu citește un ”Bond”, în fine, apar suspiciuni că alt personaj ar fi un James Bond. Pentru ca în final să constatăm că sunt chiar mai mulți ”Bonzi” (scuze pentru barbarismul pluralului).
MB: Îmi place ideea de ”a-i face cititorului cu ochiul”, de a-l pregăti pentru ceea ce va urma. Astfel încât, atunci când chiar se întâmplă, să-i revină în minte primele semne. E o gradare a apariției unui subiect în roman, care crește încet-încet, construind și un fel de complicitate între autor și cititor, care cred că e benefică. Pe lângă exemplul menționat, cel cu Bond, ideea menționată apare și la expunerea neîngrădită a corpului uman (eufemistic vorbind): mai întâi, în Bulgaria, apoi în Polonia (acel spectacol îndrăzneț), pentru ca pe țărmul mării să devină chiar ispită biruită. Iar această ispită venită de la Gina este și ea gradată, pentru că apare mai întâi ca un gest puțin lasciv la dans, apoi o expunere provocatoare în ușa deschisă a hotelului, în fine, tot la mare, o propunere scandaloasă!
IS: Textele scrise cu aldine aparțin și ele categoriei ”făcutului cu ochiul”?
MB: Desigur! Unii le-au apreciat chiar foarte mult. Alții, nu, chiar m-au sfătuit să renunț la ele. Le-am păstrat pentru că și mie, ca cititor, îmi plac astfel de adresări explicative ale autorului.
”Sunt cucerit de volumele electronice, care ajung instantaneu în toate colțurile lumii”
IS: Știu că volumul nu a apărut în librării, nici măcar nu a fost tipărit. L-ați lansat prin mijloace electronice, ca pe un pdf. Puteți să detaliați un pic tehnica lansării?
MB: Cu plăcere! De fapt nu era pentru prima dată când făceam asta. Trebuie să deschid o scurtă paranteză. Începând cu 2017, am scos, ca editor, o serie de volume anuale cu amintiri despre Ploiești, în care am cuprins texte scrise de ploieșteni, la primul volum, autorii fiind doar absolvenți ai liceului ”Caragiale”, apoi și cei ai altor licee ploieștene. Primele trei volume le-am tipărit în regia autorilor și au apărut în librării. În 2020 a intervenit pandemia, așa că, întrucât volumul din acel fusese deja realizat, l-am lansat în aprilie 2020, prin email și pe Facebook, în varianta electronică. La fel am procedat și în următorii doi ani. Succesul, măsurat în numărul de descărcări ale volumului, a fost mult mai mare (cam de 3 ori) decât au avut cărțile vândute prin librării. Între timp, în 2020 am lansat, prin același procedeu, și un volum colectiv al colegilor mei de facultate.
IS: Impresionant! Deci ați aplicat aceeași formulă și în cazul romanului.
MB: Am considerat că așa ajunge să fie citit de mult mai mulți! Între timp am perfecționat modul de distribuire și pot spune că sunt cucerit de volumele electronice, care ajung instantaneu în toate colțurile lumii! Sigur, pe de altă parte, îmi plac enorm cărțile ”pe hârtie”, la care dai tu paginile cu mâna și simți mirosul atât de special al colii tipărite. Dar … pandemia ne-a învățat să renunțăm la multe!
IS: Romanul de care vorbim a fost lansat pe Facebook pe 19 noiembrie, de Ziua Cercetătorului din România. Care au fost comentariile pe care le-ați primit?
MB: De fapt, am avut două rânduri de comentarii. Cu ceva timp înainte de lansarea din noiembrie, am trimis volumul câtorva prieteni, cu rugămintea să-și spună părerea. Au făcut-o și le mulțumesc mult pentru asta. Pentru că am avut ocazia nu doar să corectez mici greșeli de tipar, ci și să fac unele mici modificări. De exemplu, printre altele, am schimbat numele de familie al eroului principal și am introdus mai mult dialog în capitolul 1. Mulți dintre acești primi cititori au remarcat calitatea foarte bună a dialogurilor și au cerut chiar extinderea lor.
IS: Bănuiesc că aceste opinii a avut și rolul de a va micșora emoțiile de la lansare.
MB: Așa este! Comentariile de după lansare au fost cam toate pozitive! Chiar m-am mirat, dar probabil că cei cărora nu le-a plăcut cartea au preferat să nu spună nimic. Una peste alta, acest debut al meu în beletristică pare fi încurajator.
IS: Ce va urma? Veți scrie un alt roman?
MB: Poate că da. Un fost coleg de institut chiar mi-a propus să scriu un fel de ”după 20 de ani” cu aceiași eroi. Nu știu dacă voi face așa. E prea devreme pentru a spune mai mult.
IS: Vă felicit pentru reușită și că mulțumesc pentru interviu!
MB: Și eu vă mulțumesc și sper să ne revedem în curând!
În imaginea de mai jos, autorul, Marius Bâzu, la 18 ani.
Marius Bazu Weblog 