Ultimul an din primul mandat al lui Trump

PREAMBUL Am constatat că românii din America sunt în proporție covârșitoare pro-Trump, în timp ce, dimpotrivă, românii din țară nu știu mai deloc ce a însemnat mandatul lui Trump și sunt prizonieri ai relatărilor puternic polarizate anti-Trump ale presei române. Textul care urmează, în care am strâns ce am aflat despre cele întâmplate în America, de la presa liberă (câtă mai e) sau de la românii de acolo, le oferă celor de bună credință posibilitatea de a se informa, dacă doresc. Dacă nu, să rămână cu informațiile ”mestecate gata” de presa noastră!

La începutul anului 2020, Donald Trump se pregătea pentru o realegere ușoară, fără probleme. Cei trei ani la Casa Albă însemnaseră multe succes, atât pe plan intern, cât și extern. Nu sunt vorbe în vânt, ci bazate pe sondajul Gallup din februarie 2020, care arăta că Președintele a crescut la 49% acceptare de către americani, față de 45% în ianuarie (în condițiile în care același sondaj constata că mass media americane îi sunt defavorabile în proporție de 92%)! Și asta pentru că economia mergea foarte bine (condițiile economice din SUA sunt considerate excelente sau bune de 63% dintre americani!) Iar Gallup nu este deloc un institut de sondare favorabil lui Trump. Cifrele pot fi verificate aici: https://www.g4media.ro/sondaje-cum-a-crescut-cota-de-popularitate-a-lui-trump-esecul-democratilor-de-a-l-demite-si-cifrele-excelente-ale-economiei-sua.html.

Democrații nu aveau un candidat serios. Republicanii știau deja că Trump va candida din nou, în timp ce la ei abia începeau ”primarele”, cu Bernie Sanders în ”poll position” (mai ales că fusese ”șuntat” în mod mizerabil cu 4 ani în urmă de Hillary Clinton) și Joe Biden, considerat ”mână moartă”, fără mari șanse. O alegere a lui Sanders drept candidat ar fi însemnat înfrângere sigură pentru Democrați, din cauza platformei sale de stânga extremă, care nu avea cum să fie acceptată de toți votanții Democrați.

Strategii democrați erau disperați. Alți patru ani cu Trump la Casa Albă, în plus, cu perspectiva pierderii majorității la Camera Reprezentanților, ar fi însemnat îngroparea proiectului lor, ”Marea Resetare”, pregătit de cei 8 ani de administrație Obama. Care nu era doar proiectul lor, ci al unei importante părți a lumii influente: Uniunea Europeană, Canada, ba chiar și China (Rusia putea fi și ea atrasă, eventual). Și atunci, toate aceste puternice forțe mondiale puteau ele să stea cu brațele în sân? Și nu au stat!

Mai întâi, imediat după instalarea lui Trump, din ianuarie 2016, au fost lansate acuzațiile privind intervenția Rusiei în fraudarea alegerilor americane în favoarea celui ales. Presa a rostogolit cu nesaț aceste acuzații, menite să lipească de imaginea lui Trump o colaborare ascunsă cu Țarul Putin. Se înființează chiar o comisie de anchetă care ar fi trebuit să demonstreze implicarea Rusiei în alegeri. Din păcate pentru Democrați, raportul comisiei este total dezamăgitor: nimic concret! 

Echipa lui Trump a încercat să contraatace prin demonstrarea corupției familiei Biden, în special a fiului Hunter, în perioada în care Biden era vicepreședintele lui Obama. Deși dovezile par să fie copleșitoare, presa nu preia nimic, iar FBI are mari rețineri în a întreprinde ceva. Și nici nu întreprinde, chiar până la sfârșitul lui 2020…

Mai mult, totul se întoarce împotriva lui Trump. Discuția lui telefonică cu președintele Ucrainei în care solicita reluarea cercetărilor privind faptele de corupție ale lui Hunter Biden (cercetări oprite pe când tatăl lui Hunter era vicepreședintele lui Obama) devine publică și presa mondială se concentrează pe intervenția lui Trump în favoarea aflării adevărului, nu pe corupția familiei Biden. Ca să nu mai vorbim despre desecretizarea neautorizată a unor convorbiri la nivel foarte înalt. Făcută oare de cine?  

Se ajunge astfel la încă o lovitură democrată, pregătită îndelung și lansată în decembrie 2019: încercarea de demitere a lui Trump de către Democrați, motivul fiind discuția cu președintele Ucrainei. Democrații speră să-i diminueze popularitatea lui Trump. Încercare nereușită, pentru că în ianuarie 2020 Senatul respinge ”impeachment”-ul, iar drept efect, Trump pare imbatabil, ba chiar în creștere în sondaje (după cum am văzut mai sus).

Ei și atunci, cum-necum (nu discutăm asta aici), pandemia indusă de noul coronavirus începe din China și lovește cel mai rău taman în SUA! Probabil, doar o coincidență fericită pentru Democrați. Pe de altă parte, pandemia e o amenințare serioasă: duce la închiderea economiei în aproape toate statele americane, iar avansul lui Trump se diminuează. În plus, rău sfătuit, Președintele adoptă o atitudine greșită, după părerea mea, de negare a pandemiei, de nepurtare a măștii etc. El bănuiește că pandemia nu a apărut chiar din întâmplare, dar răspunsul lui este inadecvat. Refuză impunerea măsurilor de protecție, lucru care îi va fi imputat atunci când numărul deceselor ajunge la cifre impresionante. Atunci Președintele se repliază, dar este deja prea târziu: a pierdut puncte importante!  

Între timp, Biden începe să fie împins puternic de la spate spre poziția de candidat democrat. Sanders pierde (iarăși) nominalizarea. Dar Biden e slab, pare complet depășit și face gafe enorme. Chiar dacă Trump are mari probleme în gestionarea pandemiei, populația continuă să îl susțină, suficient pentru a fi reales. E nevoie de încă o lovitură de imagine pentru a-l doborî!

Și atunci, apare iarăși un eveniment favorabil campaniei democrate: un interlop de culoare este arestat în mod brutal de poliție, este omorât, iar toată operațiunea este filmată (ce întâmplare!). Poliția în cauză e blamată de întreaga lume! Prilej de luni întregi (7 la număr!) în care violențe stradale ale BLM și Antifa au pricinuit pagube însemnate în multe orașe americane, coincidență, în special în statele cu guvernatori democrați. Trump încearcă să restabilească ordinea, amenință chiar să trimită Garda Națională, pentru că guvernatorii democrați sunt foarte timizi în pedepsirea vinovaților și potolirea jafurilor (da, multe magazine au fost pur și simplu jefuite, fără ca cei vinovați să plătească pentru asta). Sunt și 700 de polițiști răniți, ba chiar cel puțin 23 de victime. Presa americană și cea mondială relatează despre aceste distrugeri, dar tonul e blând, de scuză pentru că, vezi Doamne, oamenii au fost oripilați de atitudinea poliției față de interlopul de culoare. Vedetele de cinema se întrec în a mângâia pe creștet BLM și Antifa. În mai multe țări, chiar și acum, după aproape un an de la evenimentul declanșator, înaintea partidelor sportive se țin OBLIGATORIU momente de reculegere…. Să vă aduceți aminte de bilanțul celor 7 luni de evenimente și de aceste atitudini când vom ajunge la descrierea celor din ianuarie 2021, de la Capitoliu!

Purtat de valul răzbunării interlopului de culoare, Biden face câteva gesturi penibile (se duce la înmormântarea ”eroului”), dar utile electoral și încearcă să prindă avânt cățărându-se pe nenorocirea unui om. Și lucrurile încep, se pare, să se miște în favoarea sa. Sau cel puțin așa încearcă să ne convingă sondajele de opinie, care din acel moment îi sunt din ce în ce mai favorabile. Din păcate, e greu să știm adevărul, pentru că toate marile case de sondaje sunt controlate tot de Democrați (și în 2016 părea că Hillary va câștiga la mare distanță; n-a fost așa). Oricum cifrele foarte umflate, de la sfârșitul lui octombrie, în favoarea lui Biden au fost puternic infirmate de votul din 3 noiembrie.

Vin alegerile! Trump este avertizat, probabil, de experți că voturile prin corespondență vor fi folosite de Democrați pentru a truca alegerile. Încearcă să se opună, nu reușește. Presa îi este total potrivnică, cum a fost timp de 4 ani! Ziua alegerilor e ciudată, sunt multe de spus, dar nu aici. Oricum, din câștigător detașat în statele cheie (”swing states”), Trump devine peste noapte (la propriu) perdant. Chiar dacă ”marele val democrat”, mult trâmbițat de presă, nici vorbă să se întâmple (la alegerile parțiale de senatori și deputați se observă de fapt un mare echilibru, ba chiar o victorie a Republicanilor), la prezidențiale se forțează cu disperare victoria lui Biden.

De fapt, nici măcar nu se terminase numărarea voturilor peste tot când presa americană (ziare, TV, radio), urmată neabătut de cea europeană (România, inclusiv), începe să-l numească pe Biden ”președintele ales”! Mai mult, șefii de state (inclusiv al nostru) încep să-l felicite pentru alegere. Halucinant! Cred că e pentru prima dată în istorie când un președinte este declarat câștigător de .. presă! Care pare a fi astăzi prima putere, nu a patra.

Echipa Trump intentează proces după proces în statele cheie, având probe zdrobitoare că alegerile au fost fraudate (iarăși, nu e locul aici pentru a descrie probele). Dar stupoare! TOATE procesele sunt respinse pe vicii de procedură, FĂRĂ CA ÎN VREUN PROCES SĂ SE POATĂ PREZENTA PROBE! Iarăși, premieră mondială. Justiția americană a ”înfrânt”!

Mai rămânea o singură speranță: ședința de validare a voturilor din statele americane, pe 6 ianuarie, în Congresul reunit, sub conducerea președintelui Senatului, adică vicepreședintele Mike Pence. Republicanii sperau că Pence va ține cont de faptul că Justiția practic a refuzat să se pronunțe asupra corectitudinii alegerilor și va propune formarea unei comisii parlamentare de anchetă care să dea un verdict până pe 20 ianuarie. În fața acestei comisii s-ar fi putut prezenta probele, care există în număr enorm, dar n-au putut fi văzute de judecători. Practic, ședința Congresului din 6 ianuarie devenea decisivă! Așa că mulți dintre susținătorii lui Trump au străbătut întreaga țară și s-au adunat în fața Congresului. Aici intervine a doua eroare majoră a lui Trump (vă amintiți, prima a fost cu abordarea inițială a pandemiei): nu s-a gândit că mulțimea va intra în Congres. Era o clădire foarte bine păzită, nu-i așa? Și totuși! În momentul în care s-a aflat că Pence face jocul democraților, un val de mânie a străbătut mulțimea. Iar porțile Congresului s-au deschis ca prin minune și un val mare de manifestanți a pătruns înăuntru. Abia atunci Trump (care îndemnase mulțimea doar să vină în fața Capitoliului, nicidecum să intre înăuntru; iată dovada aici: https://tribuna.us/nu-donald-trump-nu-a-instigat-la-insurectie/) a înțeles pericolul și a postat mesaje pe Twiter în care încerca să oprească mulțimea. Prea târziu! Șefii Twiter îi blocaseră deja contul! De fapt, Trump a căzut în capcana întinsă de Democrați cu sprijinul Big Tech (companiile de mare tehnologie)!

Situație comică: Biden (aflat, de altfel, la sute de km de Washington) îi cerea lui Trump să oprească mulțimea, iar Președintele nu avea cum să o facă pentru că șefii Big Tech îl scoseseră din Internet! Din păcate, au fost victime omenești, inclusiv o femeie (fost ofițer) împușcată la intrare! Va deveni și ea un erou, precum interlopul din primăvara trecută? Nici vorbă! Între timp, manifestanții habar n-aveau că presa mondială îi acuza că au dat o lovitură de stat și se plimbau prin Capitoliu: se pozau la diferite birouri, mai șterpeleau câte ceva. Nici vorbă să se țină de ”lovitura de stat”. În fine, au fost evacuați și ședința Congresului s-a reluat! Cei care puseseră totul la cale puteau fi mulțumiți: misiune îndeplinită! Trump, pus la zidul infamiei de opinia publică mondială! Este scos din toate rețelele sociale, se cere destituirea lui. Cu câteva zile înainte de instalarea noului Președinte. Și de ce? Pentru că ar fi încurajat o lovitură de stat! Care lovitură de stat? Sa fim serioși! Și totuși, Democrații își doresc cu ardoare suspendarea doar pentru a-l împiedica pe Trump să mai candideze în 2024. Frica e mare de tot!

Cât privește suspendarea lui Trump de pe rețelele sociale, după primele momente de uluială, în care se auzeau doar vocile celor care aprobau această măsură incredibilă, absolut necompatibilă cu spiritul Internetului, o măsură caracteristică mai degrabă conducătorilor din Coreea de Nord, China sau Rusia, au început să apară mesaje de dezaprobare de la voci puternice și bine informate. Alexandr Navalnîi, oponentul cel mai puternic al lui Putin, salvat la limită dintr-o tentativă de lichidare, a spus că măsurile i se par nedemocratice, iar justificările mincinoase. El, Navalnîi, a primit zeci de mesaje de amenințare cu moartea și nimeni nu a suspendat conturile expeditorilor! Iată linkul: https://www.g4media.ro/navalnii-despre-interzicerea-lui-donald-trump-pe-twitter-un-act-de-cenzura-inacceptabil-bazat-pe-emotii-si-preferinte-politice-personale.html

La fel, Elon Musk, poate întreprinzătorul american cel mai de succes din ultima vreme, devenit inclusiv constructor de rachete spațiale, și-a exprimat surprinderea că o asemenea măsură a fost posibilă. De altfel, el a anunțat deja că își mută afacerile din California democrată, care nu îi mai oferă un cadru adecvat, în Texasul republican (și, mai nou, poate chiar secesionist; să sperăm că sunt doar vorbe…).

Aici ne aflăm. Să recapitulăm! Un președinte american este ales în 2016, pe un val popular fără precedent, nu doar în ciuda presei americane și a marilor miliardari, IT-isti și de altă natură, dar și a altor state interesate să se continue multiglobalizarea. Apoi, nu doar că rezistă la conducerea SUA timp de 4 ani, cu toate piedicile de tot felul care i-au fost puse pe parcurs, ci chiar reușește să dirijeze un proces de revenire a țării pe plan intern și extern, cu succese care îi cresc aprecierile pozitive din partea populației. Disperați de succesele din primii 3 ani, oponenții lui Trump apasă pe accelerație. Apare pandemia, cu răspunsul șovăielnic găsit de Trump, apoi evenimentul declanșator al protestelor BLM și Antifa, care răscolesc întreaga țară timp de luni întregi. În fine, se apropie alegerile. Deși sondajele (trucate, ca și în 2016) prevestesc o mare victorie democrată, realitatea e diferită. Așa că oponenții (care cunosc adevăratele sondaje) pregătesc frauda electorală: se mizează enorm pe voturile prin corespondență (pandemia, vezi Doamne!), dar și pe mașinile de vot (se pare, ghidate din străinătate). Cum, necum, democrații reușesc să obțină victoria lui Biden.

Cât o fi de corectă această victorie? Iată o dovadă indirectă că nu a prea fost. Institutul Gallup (tot el, săracul) organizează anual un sondaj pentru a găsi personalitatea cea mai admirată în America. În ultimii 12 ani (da, chiar așa!), la bărbați a câștigat Barack Obama. Culmea, pe 29 decembrie 2020 s-a anunțat câștigătorul pe anul 2020. El este … Donald Trump, cu 39% din voturi, urmat de Barack Obama cu 15% și Joe Biden, cu 6%, Deci chiar dacă adunăm procentajele lui Obama și Biden, tot nu ajungem la cel al lui Trump. Ce ne spune asta oare? Iată linkul la articolul care anunță acest rezultat: https://edition.cnn.com/2020/12/29/politics/donald-trump-michelle-obama-most-admired-2020-trnd/index.html   

Voi ce părere aveți?

Despre vaccinul împotriva Covid-19

Un vaccin are rolul de a pregăti în avans organismul pentru lupta cu un virus. Astfel, vaccinul stimulează apariția în organism a anticorpilor, care vor fi gata de luptă atunci când virusul ajunge in organism. Dar cum să stimulezi apariția anticorpilor? De regulă, metoda clasică folosită la vaccinare este introducerea în organism a unei forme atenuate a virusului, ca să zicem așa, ”fără mâini și picioare”, ceea ce-l face incapabil să producă boala. Dar prezența lui, chiar așa invalid cum este, determină organismul să producă anticorpii necesari pentru lichidarea virusului, care rămân în organism și sunt pregătiți să anihileze virusul la o eventuală contaminare.

SARS-COV-19 este un coronavirus, având are o caracteristică specială față de alți viruși: e îmbrăcat într-o costum ca de cosmonaut prevăzut cu țepi, fabricat dintr-o proteină țepușă (”spike”), care nu conține nimic nociv pentru organism, dar, cu ajutorul țepilor, permite ”agățarea” virusului de celulele organismului. Fără acest costum, coronavirusul devine total inactiv, am putea spune că moare, deși nu e corect, el nefiind de fapt viu.

Tocmai pentru că există acest costum al coronavirusului, pentru SARS-COV-19 s-au dezvoltat două tipuri de vaccinuri: a) vaccinul clasic, descris mai sus (dezvoltat de Oxford-AstraZeneca) și b) vaccinul de tip ARNm (dezvoltat de BioNTech/Pfizer și de Moderna).

Vaccinul de tip ARNm (acid ribonucleic mesager) a fost creat în 2011, special pentru un virus de tip coronavirus (nu cel de acum, care produce Covid-19) și acționează după cum urmează. Vaccinul introduce în organism nu bucăți din virusul propriu-zis (precum vaccinul clasic), ci doar mesajul (adică un cod ARN, de aici denimirea de ”mesager”) care determină fabricarea în organism a proteinei țepușă din care este făcut costumul ce îmbracă virusul. Odată proteina țepușă fabricată de celulele organismului din zona vaccinată, intră în acțiune sistemul imunitar, care produce anticorpi împotriva acestei proteine țepușă.  Atunci când, ulterior, virusul îmbrăcat cu costumul din proteină țepușă atacă organismul, găsește deja în organism, gata formați, anticorpii care distrug imediat costumul, iar virusul aflat în el ”moare”. O soluție inteligentă care evită introducerea în organism a virusului, fie și sub o formă atenuată, incapabil să producă boala, ca la vaccinul clasic.

Iată de ce vaccinul de tip ARNm nu este deloc afectat de o eventuală modificare a virusului însuși, dar ar putea fi afectat de o modificare a codului după care se fabrică acel costum din proteină țepușă. Acest aspect este în studiu, din câte am înțeles.

Am povestit cu cuvintele mele, cât mai simplu, ce am înțeles din spusele specialiștilor. Îmi cer scuze pentru eventualele inadvertențe, dar cred că ideea generală e corectă!

”Binele maxim posibil”, nu ”răul cel mai mic”!

Într-o viață de om ai parte de multe momente dificile în care trebuie să faci o alegere deși nicio soluție nu te satisface pe deplin. Pentru acele momente, există în limba română o expresie care, după părerea mea, nu e deloc potrivită: să alegi ”răul cel mai mic”! Nu sunt de acord! O astfel de exprimare, profund pesimistă, nu face decât să-ți îngreuneze alegerea. Corect este să spui: voi alege ”binele maxim posibil”, în ideea că binele nu se poate realiza dintr-o dată, ci doar pas cu pas. Astăzi, unul mic, mâine, unul mai mare, chiar dacă între timp se întâmplă să faci, nu prin alegerea ta, ci din cauza altora, niște pași înapoi. Dar atunci când poți alege, să o faci gândindu-te la ce aduce bun, nu rău, alegerea ta!

O introducere cam lungă, dar necesară pentru cele ce urmează: o prezentare a modului în care eu am votat la alegerile politice pe care noi, cu toții, le-am avut de făcut în ultimii 31 de ani. Voi insista pe cazurile în care am fost nevoit să aplic principiul menționat în titlu, precum și raționamentul făcut atunci, de tipul ”binele maxim posibil”. De fapt, acest principiu se aplică întotdeauna, la orice alegere, pentru că și atunci când nu ai dubii și alegerea e ușoară, tot binele maxim posibil îl alegi!

Înainte de 1990, alegerile pe care le puteai face nu erau deloc complicate. Vorbesc acum de generația mea, a celor născuți în 1948, nu de cele de dinainte, când totul era mult mai distorsionat. Dacă aveai ”dosar prost” (cazul meu), în școală trebuia să înveți bine, pentru ca să ai apoi posibilitatea să alegi o facultate care să-ți placă și care să ți se potrivească. La absolvire, primeai de la stat repartiția într-o slujbă, în general conform mediei de absolvire a facultății. La locul de muncă îți făceai datoria, încercai să fii cât mai bun, fără speranțe de promovare decât până la acel nivel la care începea să conteze dosarul. Și cam asta era tot!

Începând din ianuarie 1990, a apărut posibilitatea unor alegeri libere, fiecare dintre noi putând, în principiu, să decidă asupra viitorului țării, prin opțiunea făcută pentru un partid sau altul, pentru un candidat la președinție sau altul.

Anii ʹ90: Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992 și 1996 nu mi-au pus probleme de alegere. Avusesem țărăniști în familie în perioada interbelică, astfel încât știam unde este Binele din punctul meu de vedere: în mai 1990 am votat  PNȚCD și Rațiu, iar în 1992 și 1996, CDR și Emil Constantinescu. Dacă la primele două alegeri nu aveam mari speranțe, în 1996 au ieșit ”ai mei”, cu rezultate benefice pentru țară! Aș remarca doar un paradox legat de primele alegeri relativ libere, cele din 1990: deși Ion Rațiu a obținut doar 4% din voturi, toți cei care povestesc acum cum au votat atunci spun că l-au votat pe Rațiu!

Noiembrie-decembrie 2000:La parlamentare am votat CDR 2000 (din poziția de membru în conducerea unui partid component al acestei alianțe), iar la prezidențiale, la primul tur, pe Mugur Isărescu. Cum în turul al doilea rămăseseră în luptă doi candidați detestați de mine, cel mai simplu ar fi fost să nu votez. Totuși, am făcut-o, după ce am analizat situația. Chiar și atunci, exista un ”bine maxim posibil”. Era un moment delicat. Deși presupuneam cu toții că Ion Iliescu va câștiga în fața lui Vadim Tudor, era important și scorul pe care îl va obține. Un scor la limită ar fi spus Europei că forțele naționaliste și antieuropene sunt puternice la noi. Șansele noastre de integrare europeană ar fi scăzut simțitor, iar eforturile în acest sens făcute între 1996 și 2000 de CDR și, în special, de Emil Constantinescu (cu prețul pierderii sprijinului popular) ar fi fost zadarnice. Astfel încât, cu inima strânsă, am mers la vot și l-am votat pe Iliescu. Cum Vadim a obținut doar 33%, cred că drumul nostru european nu a fost periclitat decisiv atunci. Doar întârziat, după cum s-a văzut.

Noiembrie-decembrie 2004:Cum exista o coaliție a forțelor democratice proeuropene, alianța DA (PNL+PDL), sigur că am votat-o, inclusiv pe candidatul ei, Traian Băsescu, deși știam bine că el fusese unul dintre principalele instrumente care sabotaseră acțiunea CDR din mandatul 1996-2000 și, în particular, un dușman neîmpăcat al PNȚCD. Am trecut peste orice și l-am votat, pentru că alternativa era reprezentată de Adrian Năstase, mult mai nociv. Iarăși, un moment în care am ales gândindu-mă că Băsescu reprezintă ”binele maxim posibil” în acel moment. Și așa a fost!

Alegerile parlamentare din noiembrie 2008:Cum PNȚCD nu mai exista, aș fi putut să nu mai votez. Totuși, am mers la vot și am votat PNL (Tăriceanu), ieșit pe locul al treilea. Guvernul a fost format de PDL cu PSD (încă o mișcare lipsită de scrupule a lui Băsescu, doar pentru a-și asigura realegerea în 2009).

Alegerile prezidențiale din 2009:Apariția lui Crin Antonescu în fruntea PNL, cu un discurs foarte bun, mult peste ceilalți politicieni români ai momentului, m-a convins să-l votez la primul tur al prezidențialelor. Din păcate, n-a reușit să intre în turul al doilea. La care, ca și în 2000, aveam de ales între doi candidați în care nu credeam. Mi s-a părut că față de Traian Băsescu (care își dovedise cu prisosință limitele în primul său mandat, iar condamnarea comunismului știam că fusese un gest pur electoral), Mircea Geoană era un candidat de preferat, un mic pas înainte în integrarea europeană și euroatlantică, chiar dacă era șeful PSD. Iar recenta promovare a lui în foarte înaltul post de secretar general adjunct al NATO îmi dovedește că nu mă înșelam. Cum știm, a ieșit invers, iar Traian Băsescu, prin ce a făcut în al doilea său mandat, a arătat tuturor, chiar și celor care în 2009 încă mai credeau în el, că ar fi fost mult mai bine să nu-l fi obținut. Îl consider ca fiind cel mai lipsit de scrupule politician român, un om care nu crede în nimic (fiind dispus să facă orice pentru interesul personal), chiar dacă lăcrimează des, dând mici spectacole de cabotin penibil.

Alegerile parlamentare din decembrie 2012:Am acceptat compromisul făcut de Crin Antonescu cu Victor Ponta (care era, totuși, în mod vizibil, de o calitate umană mult inferioară lui Mircea Geoană), prin care PNL a obținut, de fapt, jumătate din locurile alianței USL, un rezultat care a transformat PNL din partid mediu, într-unul mare! Și așa a rămas! Am votat USL (”binele maxim posibil” la acel moment) cu inima strânsă, pentru că nu aveam încredere în Ponta și ai lui, dar alternativa PDL mi se părea și mai periculoasă pentru dezvoltarea României.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2014:În fine, după mulți ani, am avut un candidat în care să cred: Klaus Iohannis. L-am votat din toată inima (cum nu mi s-a mai întâmplat de la Emil Constantinescu) și … a câștigat, deși părea că nu are șanse.

Alegerile parlamentare din decembrie 2016:Am votat fără ezitări PNL, care însă a obținut un rezultat mult mai slab, ca număr de parlamentari, decât cel din 2012. Dar măcar candidase singur, fără PSD sau PDL.

Alegerile prezidențiale din 2019:Din nou, am avut satisfacția ca cel pe care l-am votat, Klaus Iohannis, să iasă președinte, de data aceasta mult mai clar ca în 2014.

Alegerile parlamentare din 2020:Am crezut ca PNL, pe care desigur l-am votat, va lua un procentaj mai mare. N-a fost așa, poate și pentru că unele organizații cu rezultate foarte bune la locale s-au cam lăsat pe tânjală. Probabil pentru că parlamentarele au venit la doar două luni și jumătate după locale…

Concluzii

Până în 2004 (inclusiv) au fost alegeri simultane, parlamentare și prezidențiale. Dacă la cele trei rânduri de alegeri din anii ʹ90 (1990, 1992, 1996) am votat fără ezitării candidații PNȚCD sau ai CDR, la prezidențialele din 2000 și 2004, selecția am făcut-o pe principiul ”binele maxim posibil”.

Din 2008, alegerile parlamentare și prezidențiale sunt decalate. Dacă în 2008, 2009 și 2012 am votat ”binele maxim posibil”, în 2014, 2019 și 2020 am votat fără ezitare Klaus Iohannis și PNL.

Cum bine se poate observa, votul fără prea multe calcule a fost la început, în anii ʹ90 (când lucrurile erau bine separate: noi și ei) și acum, începând cu 2014 (datorită lui Klaus Iohannis). Dar trebuie remarcat și faptul că am votat de fiecare dată, chiar și atunci când părea că nu există nicio opțiune (cel mai bun exemplu: turul al doilea al prezidențialelor din 2000). Vreau doar să spun că ÎNTOTDEAUNA, dacă faci un mic efort de gândire, ai cu cine vota!

Cei care se laudă cu faptul că nu votează, să se gândească la martirii din temnițele comuniste (închiși tocmai pentru că reprezentau un regim în care votul conta) și la votul pur formal din acea perioadă. Membrii comisiilor de vot comuniste nu făceau altceva decât să se distreze cu textele scrise de câte unii pe buletinele de vot (știu asta de la un fost coleg de serviciu, membru într-o asemenea comisie). Nici vorbă de numărarea buletinelor sau de existența unor observatori. De fapt, cum exista un singur partid, votul era practic inutil! Doar se mima democrația!

Prin sacrificiul celor căzuți în decembrie 1989, avem acum alegeri libere. Nu ne putem bate joc de ele doar pentru că, unii dintre noi, nu suntem în stare sau nu vrem să ne punem mintea la contribuție.

Oameni buni, să zicem că nu înțelegeți despre ce e vorba. Uitați-vă atunci ce fac cei de lângă voi în care aveți încredere, persoane cu mai multă știință de carte sau care sunt dispuse să-și consume timpul urmărind politica. Faceți ca ei! Oricum, votați! Am încercat în acest text să vă propun o metodă de a găsi pe cine să votezi în orice situație (căutând acei candidați care ar putea să aducă măcar un pic de mai bine, altfel spus, binele maxim posibil la acel moment). Folosiți-o, vă rog!